Newsiasi.ro

miercuri, 6 ianuarie 2016

Moștenitorii pământului

O chema Manuela, avea cu vreo doi ani mai mult decât mine și era vecina mea de bloc. Încă de pe la 3 ani, de când am început să am destule amintiri clare, îmi amintesc un lucru: că mi-a devenit antipatică, fără vina ei.

Manuela era o fetiță cuminte, care se juca cu păpușile în fața blocului și care se întorcea în casă cu hainele întotdeauna în ordine și șosetele ”trei sferturi” impecabil de albe, de parcă atunci le-ar fi scos din mașina de spălat. În schimb, eu eram un drac, jucam ”armatele” și fotbal cu fratele meu și cu băieții, mă băgam prin tufișuri și, în general, găseam întotdeauna de făcut ceva care să murdărească. Așa că mama a început să mi-o dea exemplu pe Manuela, până a ajuns biata fată, altminteri de treabă și la locul ei, să mă enerveze fără să știe.

Pe vremea aceea, părinții încă nu erau obsedați de frica de a lăsa copiii de doar câțiva ani nesupravegheați, așa că, îmbrăcată frumos, cu hăinuțe proaspăt călcate și spălate, într-o zi am ieșit singură pe ușă, în timp ce mama mi-a spus: ”Ai grijă să nu te mai murdărești în ultimul hal! Tu de ce nu poți să fii ca Manuela?”. Următoarea secvență pe care mi-o amintesc este cum mama a venit să mă ia în casă nervoasă, după ce m-a văzut de pe geam stând exact cu fundul într-o baltă. Nu mai țin minte nimic din ce s-a întâmplat între cele două momente descrise, așa că habar n-am cum am gândit și de ce mă trântisem în balta aceea, dar nu cred că am făcut-o intenționat, de-al dracului, așa cum îmi reproșa mama, în timp ce mă trăgea de mână pe scări. Deși nu exclud nici această variantă. :)


Peste vreo 4 ani, familia Manuelei s-a mutat în alt cartier și nu mai știu nimic de ea, dar sper că e bine și că firea ei blândă, ordonată și ascultătoare i-a adus o viață bună. Am crescut și eu și nu m-am mai jucat în bălți. Dar tot nu eram un copil ascultător. Spre exemplu, habar n-am de ce, nu voiam nicidecum să port papuci de casă, așa că, atunci când mergeam în bucătărie sau pe holuri, stăteam cu picioarele goale pe pardoseala foarte rece, uneori ore în șir. O vecină bine-intenționată mă tot bătea la cap, când mă vedea, să nu mai stau așa, fiindcă o să mă îmbolnăvesc. Îi răspundeam că nu m-am îmbolnăvit niciodată de la asta, iar ea îmi spunea: ”Acum, că ești foarte tânără, încă nu simți, dar când vei trece de 30 de ani ai să vezi cum te vor durea oasele și vei face reumatism”. N-am vrut s-o ascult, dar, din fericire, deși am trecut de multă vreme de fatidica vârstă de 30 de ani, care mi se părea, copil fiind, expresia pură a bătrâneții, încă nu mă dor oasele și n-am reumatism.

După aceea, într-o epocă extrem de nivelatoare, am început să fac alte lucruri. Ascultam ”Europa liberă”, deși știam că-i interzis. Purtam uneori fuste atât de scurte, încât, când ieșeam în oraș, preferam să plec pe lângă bloc și apoi prin spate, ca să nu mă vadă eternele pensionare bârfitoare, care pândesc din vremuri imemoriale ce se întâmplă, cine intră și cine iese. Mi-am făcut o șuviță de păr mov, pe care

marți, 4 martie 2014

A fost și Mihai Gâdea la shopping?

Poate că ați reținut cum l-a întrebat aseară Mihai Gâdea pe Crin Antonescu dacă a cumpărat ceva din Milano, explicând că, dacă a cumpărat un lucru oricât de mic, înseamnă că e adevărat ce a spus Antena 3, că a fost la shopping la Milano. Mi-ar plăcea, însă, ca dl Gâdea să ne spună și el dacă a fost la shopping. La shopping de like-uri pentru pagina sa de Facebook.

Dacă ne uităm la statistica oferită chiar de Facebook, putem urmări pe grafic numărul de noi like-uri pe săptămână (figurat cu linie gri).

joi, 23 ianuarie 2014

Lanțul românesc cu verigi din hârtie, tras de o găină fără cap



Se știe că rezistența unui lanț e dată de rezistența celei mai slabe verigi. Intervenția după un accident sau dezastru este rapidă și eficace doar dacă toate instituțiile implicate formează un lanț în care toate zalele se comportă corespunzător. Dacă nu, doar întâmplarea te mai salvează.

Accidentul aviatic din Apuseni, în urma căruia, din păcate, și-au pierdut viața doi oameni, a fost un astfel de moment în care am putut vedea principiul rezistenței lanțului în acțiune și ne-am putut da cu toții seama că multe dintre verigile lanțului instituțional în care ne încredem sunt făcute din hârtie. Din hârtia unor proceduri de prin sertare, a unor legi și numiri politice de oameni în tot felul de funcții, hârtii care, însă, nu ne pot proteja de frig în pădure decât dacă le-am avea la îndemână, ca să facem focul cu ele.

Accidentul acesta a fost și un fel de tragic experiment psihologic, sociologic și politic, în care am putut vedea România ca într-o oglindă din aceea care mărește detaliile pe care nu le observăm bine în mod normal: am văzut că preocuparea principală a multora dintre cei cu funcții de conducere e să arunce pisica moartă în curtea altuia, că nici nu respectă 100% procedurile, dar nici nu sunt dispuși să-și asume răspunderea unei soluții în afara zonei de confort instituțional, că ne pot omorî, la propriu, zvonurile și rostogolirea de informații neverificate, că, într-adevăr, iadul poate fi pavat cu intenții bune și că, în genere, mulți dintre noi, chiar de bună-credință, ne învârtim ca niște curci bete exact în momentele în care ar trebui să dăm mai mult dovadă de precizie și eficacitate.

Toată țara a încercat să înțeleagă ce s-a întâmplat. Un popor de specialiști adevărați sau închipuiți, în fața camerelor de televiziune sau în fotoliul din fața televizorului, a comentat deja, oficiali fugăriți de presă au dat declarații de voie, de nevoie... Dar, dând la o parte fir cu fir, fără intenția de a găsi cu orice chip vinovați sau inocenți, ițele evident hiperbolizate sau confuziile determinate de emoția momentului, din păienjenișul ăsta de vorbe și fapte încep să apară explicații, entuziasm, eroism, erori, incompetență, minciuni, nesimțire și prostie. Mai ales multă prostie. O prostie mai deasă decât ceața din Apuseni în ziua fatidică, o prostie groasă, cleioasă, sufocantă și adesea nesimțită.

luni, 7 octombrie 2013

Ponta şi privatizările: pentru unii mumă, pentru alţii ciumă

Update: Guvernul nu a discutat în şedinţa săptămânală de miercuri, 9 octombrie, proiectul de hotărâre prin care intenţiona să amâne  termenul până la care GFR trebuie să achite toţi banii pentru privatizarea CFR Marfă. 


Nu vreau nicidecum să susţin că Dan Diaconescu ar fi procedat corect în cazul privatizării Oltchim, dar nu pot să nu remarc dubla măsură şi diferenţa majoră de tratament aplicat de Guvern în cazul Oltchim şi al CFR Marfă. 

La Oltchim, Victor Ponta a declarat imediat că Dan Diaconescu este un escroc şi un şarlatan, fiindcă nu a adus în zece zile toţi banii; s-a anulat privatizarea, iar şeful OPSPI a depus plângere penală pentru înşelăciune împotriva lui Diaconescu. 

La CFR Marfă, Ponta n-a mai fost atât de exigent şi în niciun caz ciumă, ci de-a dreptul mumă pentru Gruia Stoica, ultima ispravă fiind intenţia de amânare cu patru luni a termenului de plată integrală, după numeroase alte tergiversări. Astfel, GFR SA ar avea, practic, la dispoziţie aproape opt luni din momentul câştigării licitaţiei (20 iunie 2013 - 10 februarie 2014), deşi altele erau prevederile şi aşteptările iniţiale. 

Să ne reamintim puţin cronologia

- Pe 19 februarie 2013 s-a publicat în Monitorul Oficial Hotărârea nr. 46/2013 privind aprobarea Strategiei de privatizare a Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Marfă C.F.R. Marfă - S.A. şi a mandatului Ministerului Transporturilor pentru implementarea acesteia. E important să reţinem ce scrie la punctul 7.4: „Sunt negociabile următoarele prevederi contractuale: a) termenul de plată a acţiunilor ce fac obiectul strategiei, dar nu mai mult de 60 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului de aprobare a condiţiilor principale ale contractului de privatizare”. 

marți, 10 septembrie 2013

Roşia Montană, declaraţia de independenţă faţă de neveste


Sarabanda poziţionărilor şi repoziţionărilor în cazul Roşia Montană i-a derutat pe mulţi. Problema asta pare un fel de iceberg: avem senzaţia că se vede doar o mică parte şi e greu de ghicit ce e sub apă. Dar, dacă la unele întrebări (cum ar fi aceea dacă şi către cine s-au făcut plăţi informale) nu se poate da un răspuns fără a intra în zona speculaţiilor facile, se pot găsi, totuşi, unele posibile explicaţii şi privind doar la partea vizibilă a icebergului.

luni, 9 septembrie 2013

Roşia Montană, what’s next?


Nu-mi propun să discut aici care ar fi soluţia corectă pentru acest subiect atât de controversat, fiindcă, în acest moment, aproape că nu mai contează. Indiferent care ar fi aceea, problema se tranşează la alt nivel, iar consecinţele, nu doar asupra Roşiei Montane, ci asupra întregii societăţi, ar putea fi foarte importante pe termen mediu şi lung.

Încă de când au început protestele pe tema Roşia Montană, m-am gândit că există următoarele posibilităţi de evoluţie:

1. Puterea îşi asumă responsabilitatea deciziei sale iniţiale, iar proiectul se aprobă în ciuda protestelor.

Încă de atunci era evident că probabilitatea ca acest scenariu să se întâmple era, totuşi, mică, fiindcă avem de-a face cu oameni laşi şi cu interese mult mai mari decât o exploatare minieră, fie ea şi de tipul celei de la Roşia Montană. Credeţi că unuia care simte, de exemplu, că îşi riscă libertatea sau supravieţuirea politică îi mai pasă care este, de fapt, soluţia corectă pentru Roşia Montană?

Chiar dacă, ipotetic vorbind, s-ar fi luat şpăgi, băieţii ăştia sunt în stare să tragă ţeapă şi mituitorilor, dacă sunt în joc poziţia şi interesele lor majore. Am remarcat mai demult că au stofă de ţepari: le-au tras o dată ţeapă votanţilor cărora le-au promis, când erau în opoziţie, că nu aprobă proiectul şi au vrut, când au ajuns la guvernare, să dea drumul exploatării; acum, când au văzut că se îngroaşă gluma, nu cred că au vreun disconfort moral să le tragă ţeapă şi celor cărora le-or fi promis că aprobă proiectul (indiferent dacă au făcut-o pentru că au considerat că e un proiect util sau pentru că au parafat înţelegeri dubioase pe sub masă). Şi tot aşa, din ţeapă în ţeapă ba unora, ba altora, timpul trece şi ei rămân la putere.

2. Proiectul este respins, caz în care apar variante precum:

duminică, 13 ianuarie 2013

România, mereu paradoxală

România e ţara în care toate lucrurile merg rău, ne îndreptăm într-o direcţie greşită, toţi politicienii luaţi în ansamblu sunt răi, dar, paradoxal, când trecem la nominalizări, aproape toţi sunt buni. 

USL e bun, doar a fost votat în draci.

Iliescu e bun, doar e preşedintele de onoare al PSD, partid care a fost votat de mulţi. 

Ponta a plagiat, ştim, dar e bun, doar aşa a reieşit la vot. 

Gigi Becali înjură pe toată lumea, dar e bun, doar a fost şi el votat. 

Lumea face glume deocheate cu pipiţele necunoscute puse pe liste, dar le votează. 

Dan Voiculescu e turnător şi inculpat penal, dar e bun, doar a luat vreo 70%, iar postul său de televiziune, care îi susţine la milimetru interesele, le place multor români. 

Adrian Năstase e la puşcărie pentru acte de corupţie, dar e bun, fiindcă e "deţinut politic", iar Ponta l-a menţionat şi i-a mulţumit public în mai multe rânduri. Poporul vrea întâi ţepe pentru corupţi, iar după aceea îi votează cu entuziasm, fiindcă la noi "se fură", nu fură X sau Y. 

Regele, alungat prin 1990 de pe aeroport de Iliescu, acum e bun: doar i-am văzut pe Gâdea şi compania, idolii românilor, cum îşi ţuguiau buzele zicând "Majestatea sa". 

UDMR-iştii sunt, şi ei, destul de buni, suficient de buni ca Ponta şi Antonescu să semneze protocoale secrete de guvernare cu ei înainte de alegeri, iar unii să fie luaţi acum secretari de stat sau consilieri ai primului ministru. 

Foşti ţărănişti, pe care Iliescu, Voiculescu şi alţii din tabăra acum bună îi considerau vinovaţi de toate cele, sunt acum buni: însuşi Ciorbea a fost luat sub aripa protectoare a Forţei bune. 

marți, 2 octombrie 2012

The new gun in town şi „Fabula albinelor”


Ne confruntăm cu un adevăr trist, pe care mulţi se feresc să-l admită public. Oricât ar părea de şocant, România a ajuns în situaţia incredibilă în care Dan Diaconescu, aşa populist, circar şi cercetat penal cum e el, acţionează ca agent democratic de echilibru politic. „Senzaţional”, nu? 

Înainte de a sări să aruncaţi cu pietre în mine, vă rog să citiţi postarea mea anterioară, „Efectele tumorale ale mega-alianţelor politice sau electorale asupra Parlamentului” şi să continuăm raţionamentul început. 

Pe simularea oferită, a unei circumscripţii cu 10 colegii de deputat, în care USL reuşeşte să obţină puţin peste 50% în toate colegiile, se ajunge în final la alocarea a 14 mandate, dintre care 10 sunt acordate candidaţilor USL, iar 4 candidaţilor ARD şi PPDD. În textul anterior, m-am limitat să constat că aceasta ar însemna o creştere cu 40% a numărului de parlamentari. Dacă ar fi doar atât, ar însemna numai o mărire a cheltuielilor şi mersul într-un sens contrar aşteptărilor cetăţeneşti pe acest subiect. 

Dar efectul cu adevărat periculos apare în ceea ce priveşte procentele de reprezentare. Pe un scor real al USL de 55% din voturi în simulare, această alianţă ar obţine 10 din 14 deputaţi, ceea ce corespunde unui procent de 71,43 (!!!!). De cealaltă parte, restul partidelor, care ar primi 45% din voturi, ar obţine la mandate doar 28,57%. E logic, din moment ce coeficientul electoral al circumscripţiei, cu ajutorul căruia se calculează iniţial numărul de mandate la care are dreptul fiecare partid, se obţine prin raportarea la numărul de colegii, iar numărul adevărat de mandate distribuite creşte în urma suplimentării locurilor; consecinţa aritmetică este scăderea procentului real al reprezentării parlamentare a partidelor cărora trebuie să li se atribuie mandate suplimentare. 

duminică, 9 septembrie 2012

Efectele tumorale ale mega-alianţelor politice sau electorale asupra Parlamentului

Dacă în 2008 numărul total de parlamentari (la Camera Deputaţilor şi Senat) care au primit mandate a fost de 471, după alegerile de anul acesta numărul parlamentarilor ar putea trece de 600, cel puţin în teorie. Nu numai că nu se va produce o scădere a numărului de parlamentari la 300, aşa cum s-a votat la referendumul din 2009, dar s-ar putea ajunge chiar la o cifră de două ori mare decât cea de 300. 

Când s-a adoptat Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului (prin care s-a introdus actualul sistem de vot pe colegii uninominale, dar compensat proporţional), puţini şi-ar fi putut închipui că în România se va ajunge la existenţa unor mega-alianţe de tip USL, care să ţintească scoruri de peste 50% în aproape toate colegiile. Ca atare, destul de puţini au fost aceia care au făcut simularea unor astfel de situaţii, pentru a vedea ce consecinţe ar avea acest lucru, în cazul în care el s-ar întâmpla. 

Pentru a vedea care ar fi efectele, voi face un exerciţiu, foarte pe scurt şi cât de simplificat se poate, care să evidenţieze felul în care se atribuie mandatele pe actuala lege. 

luni, 20 august 2012

Coşmarul din Bulevardul Geniului nr. 1-3

Mulţi se întreabă până unde este dispus Crin Antonescu să meargă pentru a evita invalidarea referendumului şi, eventual, ce va face ulterior dacă acest lucru se întâmplă. Cred că întotdeauna cel mai bine îi înţelegi pe ceilalţi şi le anticipezi reacţiile după ce faci un mic efort de imaginaţie de a te pune în situaţia lor, atât cât se poate. OK, imaginaţi-vă acum că sunteţi în locul lui Crin Antonescu! 
.............................