Newsiasi.ro

miercuri, 6 ianuarie 2016

Moștenitorii pământului

O chema Manuela, avea cu vreo doi ani mai mult decât mine și era vecina mea de bloc. Încă de pe la 3 ani, de când am început să am destule amintiri clare, îmi amintesc un lucru: că mi-a devenit antipatică, fără vina ei.

Manuela era o fetiță cuminte, care se juca cu păpușile în fața blocului și care se întorcea în casă cu hainele întotdeauna în ordine și șosetele ”trei sferturi” impecabil de albe, de parcă atunci le-ar fi scos din mașina de spălat. În schimb, eu eram un drac, jucam ”armatele” și fotbal cu fratele meu și cu băieții, mă băgam prin tufișuri și, în general, găseam întotdeauna de făcut ceva care să murdărească. Așa că mama a început să mi-o dea exemplu pe Manuela, până a ajuns biata fată, altminteri de treabă și la locul ei, să mă enerveze fără să știe.

Pe vremea aceea, părinții încă nu erau obsedați de frica de a lăsa copiii de doar câțiva ani nesupravegheați, așa că, îmbrăcată frumos, cu hăinuțe proaspăt călcate și spălate, într-o zi am ieșit singură pe ușă, în timp ce mama mi-a spus: ”Ai grijă să nu te mai murdărești în ultimul hal! Tu de ce nu poți să fii ca Manuela?”. Următoarea secvență pe care mi-o amintesc este cum mama a venit să mă ia în casă nervoasă, după ce m-a văzut de pe geam stând exact cu fundul într-o baltă. Nu mai țin minte nimic din ce s-a întâmplat între cele două momente descrise, așa că habar n-am cum am gândit și de ce mă trântisem în balta aceea, dar nu cred că am făcut-o intenționat, de-al dracului, așa cum îmi reproșa mama, în timp ce mă trăgea de mână pe scări. Deși nu exclud nici această variantă. :)


Peste vreo 4 ani, familia Manuelei s-a mutat în alt cartier și nu mai știu nimic de ea, dar sper că e bine și că firea ei blândă, ordonată și ascultătoare i-a adus o viață bună. Am crescut și eu și nu m-am mai jucat în bălți. Dar tot nu eram un copil ascultător. Spre exemplu, habar n-am de ce, nu voiam nicidecum să port papuci de casă, așa că, atunci când mergeam în bucătărie sau pe holuri, stăteam cu picioarele goale pe pardoseala foarte rece, uneori ore în șir. O vecină bine-intenționată mă tot bătea la cap, când mă vedea, să nu mai stau așa, fiindcă o să mă îmbolnăvesc. Îi răspundeam că nu m-am îmbolnăvit niciodată de la asta, iar ea îmi spunea: ”Acum, că ești foarte tânără, încă nu simți, dar când vei trece de 30 de ani ai să vezi cum te vor durea oasele și vei face reumatism”. N-am vrut s-o ascult, dar, din fericire, deși am trecut de multă vreme de fatidica vârstă de 30 de ani, care mi se părea, copil fiind, expresia pură a bătrâneții, încă nu mă dor oasele și n-am reumatism.

După aceea, într-o epocă extrem de nivelatoare, am început să fac alte lucruri. Ascultam ”Europa liberă”, deși știam că-i interzis. Purtam uneori fuste atât de scurte, încât, când ieșeam în oraș, preferam să plec pe lângă bloc și apoi prin spate, ca să nu mă vadă eternele pensionare bârfitoare, care pândesc din vremuri imemoriale ce se întâmplă, cine intră și cine iese. Mi-am făcut o șuviță de păr mov, pe care
o ascundeam la ore sub celălalt păr, până când, într-o zi în care am fost mai neatentă, mi-a văzut-o diriginta. M-a prins o razie a milițienilor la bere pe terasă, deși nu aveam încă 18 ani, și m-au amenințat că-i anunță pe părinți și conducerea liceului (din fericire, n-au făcut-o, dar am stat cu frică vreo lună). Când prindeam o carte interesantă, nu puteam să o las din mână până n-o terminam, așa că, după ora stingerii, așteptam să adoarmă cei din casă, după care mă refugiam până aproape de dimineață în baie să citesc, iar apoi trăgea mama de mine un sfert de oră ca să mă trezească să merg la școală, de parcă mă mușcase musca țețe. Și, bineînțeles, m-am apucat și de fumat.

La concertele de rock, nu prea multe pe vremea aceea, stăteam în față, cât mai aproape de boxe, de îmi trebuia jumătate de oră după aceea ca să-mi revină auzul la normal. Și acum îmi plac rock-ul progresiv sau hard & heavy (știți voi, muzica aia ”satanistă”), bărbații care arată și se comportă ca bărbații, locurile de parcare largi, în care încape o mașină mai bizuită, de peste 200 cai-putere, fără să lovești mașinile vecine cu portiera ca să te dai jos, nu cele înghesuite, pe stil franțuzesc, și autostrăzile nemțești, fără limită de viteză. Și acum vorbesc buruienos cu prietenii, râd cu gura până la urechi și țopăi în vacanțe. Mă îmbrac în deux-pièces când cred eu că e cazul și în pantaloni scurți când am chef. Cred cu tărie că unele lucruri trebuie reglementate și regulile respectate cu sfințenie, iar în altele, care țin de relațiile liber consimțite între adulți responsabili, n-are voie să-și bage nasul statul. Și nici domnii și doamnele Dabija, care au tot timpul grija altuia. Dar, na, când prostul e nemulțumit de viața lui, se apucă să reglementeze cu forța viața altuia.

Timpul e prețios și nu mi-l pierd cu moraliști constipați, care numără celorlalți țigările, caloriile din îmbucături sau sorbiturile din pahar. Mă feresc ca de naiba de habotnici, de proști, de nefericiții care, ca să-și suporte ratarea, sunt mai dependenți decât dependenții de droguri de afișarea ostentativă a unei false superiorități morale (”eu postesc”, ”eu nu pun picătură de alcool în gură”; așa, și?), de oamenii cu sufletul uscat și care nu pot să se bucure de lucruri mici, de ipocriții care-și ascund răutatea sub masca facerii de bine, de lașii care tac atunci când e de vorbit și de triștii care cred că viața lor searbădă e eternă și că vor moșteni pământul. Mie îmi place să mă bucur de viață așa cum cred eu, alături de oameni inteligenți, relaxați, liberi în gândire, pe care îi iubesc și apreciez cu bune și cu rele, cu vicii și cu lucruri minunate deopotrivă. Nu dau ochii peste cap ca o mironosiță dacă un prieten se îmbată într-o seară, dacă suduie creativ sau dacă miroase a usturoi.

Uneori mă enervez, ridic tonul, fac prostii sau greșesc, alteori greșesc alții. Dar cred că prietenia și valoarea umană se ridică peste o eroare vremelnică sau un viciu. Marii creatori ai omenirii au avut, aproape toți, suflete zbuciumate și diverse vicii, boli sau ciudățenii. Din fericire tâmpă de revistă glossy, viață sănătoasă, conformism social, culcat la 9 seara și mâncat mereu doar frunze de păpădie la aer curat nu prea iese nimic tulburător, profund și unic. Poate să iasă un articol despre cum să slăbești 10 kilograme în două săptămâni sau o recoltă bună de floarea soarelui, dar n-o să pictezi floarea aia ca Van Gogh. O să fii, în cel mai bun caz, un politician ca pesedistele Manuela Mitrea sau Aurelia Cristea, cele cu legea de interzicere a fumatului, dar niciodată Winston Churchill. Și, dacă nu poți să treci uneori peste un mic disconfort pe care ți-l dă viciul altuia, nu vei petrece niciodată prea mult timp cu fumători precum Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Ion Creangă, Constantin Brâncuși, George Bacovia, Corneliu Coposu, sau, ca să fim mai mondeni, cu un tip ca Russell Crowe.

Dar, desigur, unii sunt fericiți să-și petreacă mai degrabă timpul liber cu un hipster îngust în umeri care mănâncă doar broccoli fiert, bea bere cu lămâie și stă cu ochii în smartphone, cu un nemernic mincinos și care își bate nevasta, dar nu pune, Doamne ferește, țigara în gură, cu un narcisist care se prezintă ca bărbatul perfect, dar e, de fapt, un escroc sentimental în căutare de victime, sau cu un contabil anost, la care cea mai mare nebunie din biografie e că aleargă la sală pe bandă, ca hamsterul în roată, de trei ori pe săptămână.

Desigur, reciproca nu e adevărată, fiindcă nu orice vicios sau ”ciudat” va face neapărat ceva important sau va fi un om valoros. Dar dacă nu ai acea libertate interioară, impulsul de a sfida măcar uneori lucrurile sănătoase și comode, curajul de a te opune autorității, atunci când aceasta tinde să limiteze libertatea de alegere și să reglementeze excesiv, dacă nu poți fi un pic ”nebun” din când în când, dacă nu ai disponibilitatea de a coborî în Iad înainte de a căuta Raiul, precum și generozitatea de a trece peste slăbiciunile altuia, e aproape sigur că vei rămâne toată viața doar un meschin roboțel bine uns, al cărui ideal e să vină la timp leafa următoare și care așteaptă să fie mântuit de medicul dietetician, de preot sau de stat.

Până la urmă, e dreptul fiecăruia să fie cum poate și cum își alege să fie, dar vă dau o veste proastă. În caz că n-ați aflat încă, la un moment dat vor muri toți: și non-conformistul, și rockerul, și viciosul, și deșteptul, și prostul, și ”roboțelul”, și dieteticianul, și preotul. Va rămâne doar statul, mai prietenos sau mai dușmănos, mai bun sau mai rău, după cum l-au făcut toți cei menționați înainte. Și va mai rămâne floarea soarelui, așa cum a pictat-o Van Gogh.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu