Newsiasi.ro

miercuri, 6 ianuarie 2016

Moștenitorii pământului

O chema Manuela, avea cu vreo doi ani mai mult decât mine și era vecina mea de bloc. Încă de pe la 3 ani, de când am început să am destule amintiri clare, îmi amintesc un lucru: că mi-a devenit antipatică, fără vina ei.

Manuela era o fetiță cuminte, care se juca cu păpușile în fața blocului și care se întorcea în casă cu hainele întotdeauna în ordine și șosetele ”trei sferturi” impecabil de albe, de parcă atunci le-ar fi scos din mașina de spălat. În schimb, eu eram un drac, jucam ”armatele” și fotbal cu fratele meu și cu băieții, mă băgam prin tufișuri și, în general, găseam întotdeauna de făcut ceva care să murdărească. Așa că mama a început să mi-o dea exemplu pe Manuela, până a ajuns biata fată, altminteri de treabă și la locul ei, să mă enerveze fără să știe.

Pe vremea aceea, părinții încă nu erau obsedați de frica de a lăsa copiii de doar câțiva ani nesupravegheați, așa că, îmbrăcată frumos, cu hăinuțe proaspăt călcate și spălate, într-o zi am ieșit singură pe ușă, în timp ce mama mi-a spus: ”Ai grijă să nu te mai murdărești în ultimul hal! Tu de ce nu poți să fii ca Manuela?”. Următoarea secvență pe care mi-o amintesc este cum mama a venit să mă ia în casă nervoasă, după ce m-a văzut de pe geam stând exact cu fundul într-o baltă. Nu mai țin minte nimic din ce s-a întâmplat între cele două momente descrise, așa că habar n-am cum am gândit și de ce mă trântisem în balta aceea, dar nu cred că am făcut-o intenționat, de-al dracului, așa cum îmi reproșa mama, în timp ce mă trăgea de mână pe scări. Deși nu exclud nici această variantă. :)


Peste vreo 4 ani, familia Manuelei s-a mutat în alt cartier și nu mai știu nimic de ea, dar sper că e bine și că firea ei blândă, ordonată și ascultătoare i-a adus o viață bună. Am crescut și eu și nu m-am mai jucat în bălți. Dar tot nu eram un copil ascultător. Spre exemplu, habar n-am de ce, nu voiam nicidecum să port papuci de casă, așa că, atunci când mergeam în bucătărie sau pe holuri, stăteam cu picioarele goale pe pardoseala foarte rece, uneori ore în șir. O vecină bine-intenționată mă tot bătea la cap, când mă vedea, să nu mai stau așa, fiindcă o să mă îmbolnăvesc. Îi răspundeam că nu m-am îmbolnăvit niciodată de la asta, iar ea îmi spunea: ”Acum, că ești foarte tânără, încă nu simți, dar când vei trece de 30 de ani ai să vezi cum te vor durea oasele și vei face reumatism”. N-am vrut s-o ascult, dar, din fericire, deși am trecut de multă vreme de fatidica vârstă de 30 de ani, care mi se părea, copil fiind, expresia pură a bătrâneții, încă nu mă dor oasele și n-am reumatism.

După aceea, într-o epocă extrem de nivelatoare, am început să fac alte lucruri. Ascultam ”Europa liberă”, deși știam că-i interzis. Purtam uneori fuste atât de scurte, încât, când ieșeam în oraș, preferam să plec pe lângă bloc și apoi prin spate, ca să nu mă vadă eternele pensionare bârfitoare, care pândesc din vremuri imemoriale ce se întâmplă, cine intră și cine iese. Mi-am făcut o șuviță de păr mov, pe care