Ne confruntăm cu un adevăr trist, pe care mulţi se feresc să-l admită public. Oricât ar părea de şocant, România a ajuns în situaţia incredibilă în care Dan Diaconescu, aşa populist, circar şi cercetat penal cum e el, acţionează ca agent democratic de echilibru politic. „Senzaţional”, nu?
Înainte de a sări să aruncaţi cu pietre în mine, vă rog să citiţi postarea mea anterioară, „Efectele tumorale ale mega-alianţelor politice sau electorale asupra Parlamentului” şi să continuăm raţionamentul început.
Pe simularea oferită, a unei circumscripţii cu 10 colegii de deputat, în care USL reuşeşte să obţină puţin peste 50% în toate colegiile, se ajunge în final la alocarea a 14 mandate, dintre care 10 sunt acordate candidaţilor USL, iar 4 candidaţilor ARD şi PPDD. În textul anterior, m-am limitat să constat că aceasta ar însemna o creştere cu 40% a numărului de parlamentari. Dacă ar fi doar atât, ar însemna numai o mărire a cheltuielilor şi mersul într-un sens contrar aşteptărilor cetăţeneşti pe acest subiect.
Dar efectul cu adevărat periculos apare în ceea ce priveşte procentele de reprezentare. Pe un scor real al USL de 55% din voturi în simulare, această alianţă ar obţine 10 din 14 deputaţi, ceea ce corespunde unui procent de 71,43 (!!!!). De cealaltă parte, restul partidelor, care ar primi 45% din voturi, ar obţine la mandate doar 28,57%. E logic, din moment ce coeficientul electoral al circumscripţiei, cu ajutorul căruia se calculează iniţial numărul de mandate la care are dreptul fiecare partid, se obţine prin raportarea la numărul de colegii, iar numărul adevărat de mandate distribuite creşte în urma suplimentării locurilor; consecinţa aritmetică este scăderea procentului real al reprezentării parlamentare a partidelor cărora trebuie să li se atribuie mandate suplimentare.
Desigur, nu în toate judeţele s-ar întâmpla la fel, iar în etapa de distribuire realizată la nivel naţional s-ar mai putea repara puţin dezechilibrul, dar nu suficient de mult, având în vedere din ce cauză apare el (algoritm de calcul şi suplimentare semnificativă de locuri în circumscripţii). Totuşi, cu cât situaţia ipotetică descrisă este mai răspândită la nivelul întregii ţări, cu atât rezultatele la nivel naţional tind să se apropie mai mult de calculele de mai sus.
Fiindcă legea electorală nu a fost concepută şi ajustată pentru eventualitatea în care există un competitor electoral care să aibă şansa de a lua în foarte multe colegii scoruri de peste 50%, ea va conduce la atribuirea unui fel de „primă electorală” implicită pentru câştigător, pe care legiuitorul nu a intenţionat-o la momentul respectiv şi la care populaţia nu se aşteaptă.
Imediat după ce Victor Ponta anunţase că ia în calcul să ofere locuri parlamentare diverselor partiduleţe ecologiste, unii au spus că ar face-o fiindcă „dă bine” în Europa. De fapt, a fost un calcul cât se poate de cinic şi nu e vorba numai că se mai elimină din imprevizibilitatea câştigării mandatelor de către unii sau alţii dintre candidaţii USL, deşi şi acest lucru e important. O parte din voturile alegătorilor se „risipesc” pe partidele care nu fac pragul (în 2008, 481.183 de voturi au fost exprimate în favoarea unor partide care nu au făcut pragul), iar aspirarea a cât mai multe dintre aceste partiduleţe ar fi importantă, fiindcă voturile lor, chiar puţine luate în parte, ar putea face diferenţa în unele colegii, fiind decisive pentru atingerea procentului de 50%. De aceea e dispus preşedintele PSD să dea locuri ecologiştilor şi l-aţi auzit ulterior vorbind şi de colaborarea cu Partida Romilor. Ar putea fi un troc foarte avantajos: cedezi un loc unui neica-nimeni care n-ar intra în veci în Parlament singur, dar asta ar putea să te ajute să obţii, în schimb, alte câteva locuri în plus.
Aşadar, în ipoteza în care USL reuşeşte să depăşească procentul de 50, chiar cu foarte puţin, în suficient de multe colegii din ţară, am putea asista atât la o creştere semnificativă a numărului de parlamentari, cât şi la o suprareprezentare artificială a USL în parlament. După cum am văzut în exemplul dat, într-o circumscripţie în care USL ar obţine un scor de 55% şi majoritate în toate colegiile, proporţia reală de mandate ajunge la peste 71%. Ca atare, nu ar trebui să ne mire, în aceste condiţii, dacă ar rezulta situaţii pe care le credeam demult apuse, de genul scorurilor obţinute de FSN în 1990, când această forţă politică a obţinut la Camera Deputaţilor 66,41% din mandate. A fost şi atunci destul de rău, dar măcar procentul era foarte apropiat de cel obţinut la voturi; acum ar fi şi fals crescut, prin tipul de sistem electoral. Dacă mai adăugăm şi minorităţile, care sprijină întotdeauna puterea, dar şi eventualele migraţii ale unor parlamentari spre putere, cifrele devin deja înfricoşătoare pentru orice democrat veritabil.
V-aţi putea întreba care e, totuşi, problema. Ei bine, pe scurt problema este că opoziţia, oricare ar fi ea, practic nu mai contează, în situaţia în care o alianţă politică şi electorală stabilă (nu doar una ceva mai fragilă, de guvernare) are o astfel de majoritate, care îi permite să ia orice fel de hotărâre, poate chiar şi pe cele foarte importante, care necesită două treimi. Un partid de guvernare care se teme să nu-şi piardă majoritatea este mereu atent şi sensibil la criticile alegătorilor, ale presei şi ale societăţii civile. Un partid de guvernare care stă pe o majoritate de aproape 70% nu prea ascultă de nimeni, până când nu se apropie alegerile.
S-ar putea să credeţi că e doar un drob de sare. Aş vrea să fie aşa, dar, cum se spune, „orice putere corupe, însă puterea absolută corupe în mod absolut”. Poate că dezechilibrele politice prea mari între putere şi opoziţie, deşi riscante oriunde şi neuzuale în ţările cu democraţii stabile, n-ar fi chiar aşa de periculoase într-un stat aşezat, cu mai puţină corupţie şi cu instituţii şi o justiţie care funcţionează impecabil. Dar cu toţii i-am văzut în acţiune pe politicienii noştri din toate partidele. Sunteţi dispuşi să le acordaţi atât de mult credit încât să băgaţi mâna în foc că nu o iau razna? Eu nu.
De aceea, lăsând la o parte UDMR, care în cele mai multe judeţe nu contează, cred că, în actuala configuraţie politică a României şi pe actuala lege electorală, existenţa unui al treilea competitor relevant pe lângă USL şi ARD este absolut necesară, pentru atingerea unui obiectiv imposibil de obţinut într-un „joc în doi” dezechilibrat. Este nevoie de cineva care să fragmenteze suficient de mult voturile, astfel încât să rămână destule colegii în care să nu se poată atinge pragul de 50% de către acelaşi competitor, ca să nu se ajungă nici la creşterea numărului de parlamentari, nici la suprareprezentarea artificială în Parlament a unuia dintre competitorii politici.
Ca să nu se înţeleagă greşit, nu vorbim aici de simpatii sau antipatii, iar problema nu e că PSD şi PNL ar avea o majoritate în parlament. Dacă această majoritate, necesară pentru a guverna, ar fi obţinută prin candidaturi separate şi o alianţă de guvernare, lucrurile ar fi absolut în regulă. Problema nu e, desigur, că USL ar avea procentul necesar pentru a fi obligatoriu de nominalizat un premier din rândurile sale, ci faptul că se va produce o gonflare a Parlamentului şi un „furt la cântar” în ceea ce priveşte procentele de reprezentare, prin exploatarea slăbiciunilor legii electorale. Pe termen scurt (un an, maximum doi), consecinţele pentru funcţionarea democraţiei româneşti cred că vor fi nefaste. Spun „pe termen scurt”, fiindcă pe termen mediu şi lung cred că vor fi efecte nefavorabile asupra USL însăşi, iar alianţa se va sparge, oricum. Nu e exclus să se întâmple chiar mai repede. Dar acesta e un alt subiect, pe care nu îl deschid acum.
Tabăra USL îl urăşte acum pe atipicul şi populistul Dan Diaconescu. Îl acuză inclusiv că e „inventat” de PDL. Dar eu nu cred că PDL are atâta fantezie, fiindcă am fi observat-o şi cu alte ocazii. Probabil că, dacă nu era PP-DD, se găsea altcineva care să ocupe locul liber şi să devină al treilea la masa de joc.
Totuşi, e evident că nu populismul în sine îi deranjează pe cei de la USL, ci tocmai faptul că a apărut „a new gun în town”, un „pistolar” care pare să se mişte mai natural decât liderii USL pe acest teren. Întâmplător sau nu, el e singurul care, în contextul politic în care am ajuns, le poate strica toate calculele de eliminare a imprevizibilităţii câştigării mandatelor şi de forţare a suprareprezentării parlamentare. Cu un PDL care n-a atins, nici în perioada lui de glorie, procente foarte mari şi e încă demonizat, jocul în doi era un galop de sănătate. Dar jocul în trei e riscant, mai ales când noul venit e mai bun ca tine exact la folosirea armelor pe care te-ai bazat ca să dai lovitura de graţie adversarului tradiţional.
Desigur, e oarecum trist unde am ajuns şi ar fi fost de dorit să existe un alt partid, nu PP-DD, care să joace acest rol necesar, de „spărgător de majorităţi” într-o parte din colegii. Necesitatea ar fi dispărut cu totul dacă nu ar exista alianţa între PSD şi PNL. Dar, în situaţia dată, oricât ar părea de ciudat, cu tot populismul său deşănţat, în această iarnă rolul lui Dan Diaconescu pentru democraţia românească chiar ar putea fi unul pozitiv, dacă ascensiunea partidului său ar reuşi să împiedice obţinerea de către USL a unui scor de 50% în vreo 40% din colegii. Cum se va scăpa ulterior de beleaua asta şi de guralivul care plimbă saci cu bani şi, mai ales, cum vor putea fi recuperaţi socio-politic fanii lui DD, care par să creadă şi că există perpetuum mobile, e o altă discuţie, deloc simplă.
Deocamdată, parcă suntem în „Fabula albinelor” a lui Bernard de Mandeville. Urmărindu-şi binele propriu în mod lipsit, poate, de virtute, Dan Diaconescu ar putea lucra acum, inconştient, pentru binele general. S-ar putea ca el să salveze USL de capcana trufiei unei majorităţi nemeritat şi periculos de clare, tot el să le salveze de subreprezentare pe celelalte partide care fac pragul, iar pe noi toţi să ne salveze de vreo sută de parlamentari în plus şi de spectrul unei majorităţi parlamentare fără contrapondere reală. Aproape că e de râs, dacă n-ar fi de plâns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu