Se știe că rezistența unui lanț e dată de rezistența celei mai slabe verigi.
Intervenția după un accident sau dezastru este rapidă și eficace doar dacă
toate instituțiile implicate formează un lanț în care toate zalele se comportă
corespunzător. Dacă nu, doar întâmplarea te mai salvează.
Accidentul aviatic din Apuseni, în urma căruia, din păcate, și-au pierdut viața doi oameni, a fost un astfel
de moment în care am putut vedea principiul rezistenței lanțului în acțiune și
ne-am putut da cu toții seama că multe dintre verigile lanțului instituțional
în care ne încredem sunt făcute din hârtie. Din hârtia unor proceduri de prin
sertare, a unor legi și numiri politice de oameni în tot felul de funcții,
hârtii care, însă, nu ne pot proteja de frig în pădure decât dacă le-am avea la
îndemână, ca să facem focul cu ele.
Accidentul acesta a fost și un fel de tragic experiment psihologic, sociologic
și politic, în care am putut vedea România ca într-o oglindă din aceea care
mărește detaliile pe care nu le observăm bine în mod normal: am văzut că
preocuparea principală a multora dintre cei cu funcții de conducere e să arunce
pisica moartă în curtea altuia, că nici nu respectă 100% procedurile, dar nici
nu sunt dispuși să-și asume răspunderea unei soluții în afara zonei de confort
instituțional, că ne pot omorî, la propriu, zvonurile și rostogolirea de
informații neverificate, că, într-adevăr, iadul poate fi pavat cu intenții bune
și că, în genere, mulți dintre noi, chiar de bună-credință, ne învârtim ca
niște curci bete exact în momentele în care ar trebui să dăm mai mult dovadă de
precizie și eficacitate.
Toată țara a încercat să înțeleagă ce s-a întâmplat. Un popor de specialiști
adevărați sau închipuiți, în fața camerelor de televiziune sau în fotoliul din
fața televizorului, a comentat deja, oficiali fugăriți de presă au dat
declarații de voie, de nevoie... Dar, dând la o parte fir cu fir, fără intenția
de a găsi cu orice chip vinovați sau inocenți, ițele evident hiperbolizate sau
confuziile determinate de emoția momentului, din păienjenișul ăsta de vorbe și
fapte încep să apară explicații, entuziasm, eroism, erori, incompetență, minciuni,
nesimțire și prostie. Mai ales multă prostie. O prostie mai deasă decât ceața
din Apuseni în ziua fatidică, o prostie groasă, cleioasă, sufocantă și adesea
nesimțită.
Să nu uităm că accidentul propriu-zis s-a produs într-o zi de lucru, pe
lumină, la o oră (cu puțin înaintea orei 16:00) la care nu doar structurile
specializate de urgență sunt pe poziții, ci și prefecții, președinții de
consilii județene, primarii, miniștrii și toată funcționărimea aferentă sunt la serviciu.
Așadar, nu se poate spune că structurile de decizie ar fi fost afectate sau
încetinite în vreun fel de faptul că oamenii au fost năuciți, fiind treziți de
un telefon în miez de noapte. Într-un fel, se poate spune că accidentul s-a
produs într-unul dintre momentele zilei în care capacitatea de reacție a
statului a fost maximă. Și totuși...
Cu ce rămânem? Ne-am ales până acum doar cu câteva modele ale unor oameni
care, fără prea multe întrebări filosofice, au pus mâna care pe volan, care pe
lanternă, care pe rucsacul de intervenție și au pornit prin zăpadă, umezeală,
frig și întuneric și, pe de altă parte, cu câteva demisii sau demiteri ale unor
oameni care probabil nici n-ar fi trebuit să ajungă vreodată în acele funcții.
Dar tare mi-e teamă că am rămas cu același lanț instituțional românesc, în care
verigi solide alternează cu verigi de hârtie și care e tras, în situații
limită, de o găină fără cap. Dar ce-i trebuie găinii cap, dacă are voturi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu