România, mereu paradoxală

România e ţara în care toate lucrurile merg rău, ne îndreptăm într-o direcţie greşită, toţi politicienii luaţi în ansamblu sunt răi, dar, paradoxal, când trecem la nominalizări, aproape toţi sunt buni. 

USL e bun, doar a fost votat în draci.

Iliescu e bun, doar e preşedintele de onoare al PSD, partid care a fost votat de mulţi. 

Ponta a plagiat, ştim, dar e bun, doar aşa a reieşit la vot. 

Gigi Becali înjură pe toată lumea, dar e bun, doar a fost şi el votat. 

Lumea face glume deocheate cu pipiţele necunoscute puse pe liste, dar le votează. 

Dan Voiculescu e turnător şi inculpat penal, dar e bun, doar a luat vreo 70%, iar postul său de televiziune, care îi susţine la milimetru interesele, le place multor români. 

Adrian Năstase e la puşcărie pentru acte de corupţie, dar e bun, fiindcă e "deţinut politic", iar Ponta l-a menţionat şi i-a mulţumit public în mai multe rânduri. Poporul vrea întâi ţepe pentru corupţi, iar după aceea îi votează cu entuziasm, fiindcă la noi "se fură", nu fură X sau Y. 

Regele, alungat prin 1990 de pe aeroport de Iliescu, acum e bun: doar i-am văzut pe Gâdea şi compania, idolii românilor, cum îşi ţuguiau buzele zicând "Majestatea sa". 

UDMR-iştii sunt, şi ei, destul de buni, suficient de buni ca Ponta şi Antonescu să semneze protocoale secrete de guvernare cu ei înainte de alegeri, iar unii să fie luaţi acum secretari de stat sau consilieri ai primului ministru. 

Foşti ţărănişti, pe care Iliescu, Voiculescu şi alţii din tabăra acum bună îi considerau vinovaţi de toate cele, sunt acum buni: însuşi Ciorbea a fost luat sub aripa protectoare a Forţei bune. 

Indicativ RO (I): Instituţia Preşedintelui României – destin entuziast de ţap ispăşitor

Vă prezint o micro-serie cu şapte episoade, în care propun o perspectivă relaxată, pe alocuri serioasă, pe alocuri comică, asupra principalelor instituţii româneşti, după douăzeci de ani de încercări de democraţie.

Precizez de la început că aceste tablete sunt ca un fel de caricaturi: am selectat, cu o subiectivitate asumată, câteva trăsături pe care le-am considerat relevante sau doar surprinzătoare şi le-am scos şi mai mult în evidenţă. Niciuna dintre schiţe nu are pretenţia de descriere exhaustivă a unei realităţi foarte complexe sau de copie fidelă a acesteia. Dacă vreţi poze, mergeţi la fotograf!

1. Instituţia Preşedintelui Romaniei – destin entuziast de ţap ispăşitor
2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti
3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping
6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare
7. Presa – „Unleash hell!”

1. Instituţia Preşedintelui României – destin entuziast de ţap ispăşitor

Între un statut constituţional delicat şi aşteptări populare foarte mari, generate de modelul cultural şi de modul de alegere, prin vot universal direct, a fi preşedinte în România presupune un grad mare de risc de a fi transformat din „tătucul naţiunii” în ţap ispăşitor şi urât cu pasiune.

Emil Constantinescu, poreclit, printr-o ironie a sorţii, chiar „Ţapul”, a fost singurul care şi-a asumat cu resemnare poziţia, renunţând la candidatură pe motiv de „m-a învins sistemul”. A vrut, probabil, ca acest gest să fie văzut ca unul de renunţare nobilă, scutindu-ne cu eleganţă de zvârcolirile unei lupte pe care ştia că o va pierde. Ghinion! A fost perceput doar ca un gest de renunţare laşă, lăsându-i, cum se spune, cu ochii în soare şi cu fundu-n baltă pe cei care-l susţinuseră. În 2000, Constantinescu nu avea de luptat ca să recâştige Preşedinţia, ci ca să bage un partid istoric în Parlament.
Asta-i viaţa, cum bine remarca Mark Gitenstein că spun românii. N-a fost să fie Cuza, a rămas doar ţap. Ispăşitor.

Ceilalţi doi preşedinţi post-revoluţionari nu s-au lăsat aşa de uşor.