Vă prezint o micro-serie cu şapte episoade, în care propun o perspectivă relaxată, pe alocuri serioasă, pe alocuri comică, asupra principalelor instituţii româneşti, după douăzeci de ani de încercări de democraţie.
Precizez de la început că aceste tablete sunt ca un fel de caricaturi: am selectat, cu o subiectivitate asumată, câteva trăsături pe care le-am considerat relevante sau doar surprinzătoare şi le-am scos şi mai mult în evidenţă. Niciuna dintre schiţe nu are pretenţia de descriere exhaustivă a unei realităţi foarte complexe sau de copie fidelă a acesteia. Dacă vreţi poze, mergeţi la fotograf!
1. Instituţia Preşedintelui Romaniei – destin entuziast de ţap ispăşitor
2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti
3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping
6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare
7. Presa – „Unleash hell!”
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
Justiţia, în general, are mari probleme de credibilitate: procese lungi cu rezultate ciudate, sentinţe care se bat cap în cap, condamnări ale României la CEDO, arestări şi eliberări greu de înţeles pentru simplul cetăţean, zvonuri insistente despre mită, scurgeri de informaţii în presă, venituri „speciale” apărate cu ghearele şi cu dinţii, figuri de primă mărime ce ne amintesc de Jurassic Park, doamne magistrat de o vulgaritate care ar trebui interzisă prin lege şi domni judecători cu relaţii de prietenie în cele mai dubioase medii. Cică noul Cod de procedură penală va rezolva măcar o parte din problemă, cea cu lungimea proceselor penale. Pentru restul, tare mi-e teamă că degeaba „s-a votat Codul penal, of, mamă dragă”, cum cânta Vali Sterian.
Cu toţi aceşti clopoţei de coadă, justiţia încă mai prinde şoareci şi tot ea este şi ultima speranţă pentru mulţi rumâni sărmani. Ba mai mult, cu toate vorbele rele despre justiţie, ea a devenit invocată în ziua de azi tot mai des, căci aproape nu există ceartă între două precupeţe în care acestea să nu-şi strige una alteia „te dau în judecată, fă proasto!”. De unde se vede că există totuşi un grad mare de încredere în puterea judecătorească la nivelul de bază al societăţii. Când eram eu mică, părinţii le spuneau copiilor că vine bau-bau dacă nu sunt cuminţi. Acum le-or fi spunând că îi dau în judecată.
Aşadar, te dă afară patronul fiindcă freci menta la serviciu? Îl dai în judecată. Te cerţi cu vecinul de la căţelul care latră? Îl dai în judecată. Te bârfeşte colega de serviciu? O dai în judecată. Te înşeală amantul? Îl dai în judecată. Uite-aşa a apărut şi specia numită „procesoman”, care speră că dacă va deschide mai multe procese tot va câştiga, prin intervenţia legilor divine ale statisticii, câteva, iar judecătorul va obliga patronul să îl ţină angajat cu forţa, va pune plasturi pe botul căţelului şi pe gura colegei de serviciu şi va demonstra că şi dragostea cu sila e posibilă. Între timp, oameni trişti cu probleme serioase umblă ani de zile prin tribunale supraaglomerate de legi proaste, de escroci cu tupeu şi de prietenii noştri, procesomanii cu vocaţie.
În douăzeci de ani, producţia de dosare civile şi penale la hectar a crescut tare de tot în România. Numai în anul 2009, Ministerul Public a înregistrat aproape 1,4 milioane de dosare penale, de opt ori mai multe decât în 1989 şi de trei ori mai multe ca în 2000. Având în vedere că aproape în fiecare dosar sunt cel puţin două părţi, asta ar însemna că, statistic, aproximativ un român adult din cinci sau şase a fost implicat, într-o formă sau alta, într-un dosar penal, başca civilele. Preşedintele Tribunalului Vrancea a făcut calculul pentru judeţul său şi i-a ieşit, excluzând minorii sub 14 ani, că unul din 2,4 vrânceni a avut în 2009 o afacere judiciară, fără a se lua în calcul martorii. Cu alte cuvinte, nu mai e „omul şi pogonul”, ci familia şi procesul. Nu cred că în alte judeţe situaţia stă altfel. E adevărat că mai vine câte un şmecher cu mai multe dosare şi strică aceste calcule. În curând o să ajungem să strigăm ca la cozile ceauşiste: „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”.
Judecătorii se plâng că sunt supraîncărcaţi şi se uită cu silă la fiecare din zecile de dosare pe care le au, uneori, de soluţionat pe şedinţă. Când dosarul vine cu o vorbuliţă, sau cu altceva, din partea cuiva drag sufletului judecătorului, se spune că se mai domoleşte această silă. O fi doar legendă?
Să dregi sistemul de justiţie din exterior e destul de greu, căci imediat se găseşte cineva să strige: ingerinţă în justiţie! E greu şi să lupţi din interior, fiindcă sistemul e constituit ca o castă şi rişti să mori „tânără speranţă” sau chiar paria, dar există, totuşi, câteva tentative lăudabile în acest sens, e drept cam uşor de numărat pe degete. Consiliul Superior al Magistraturii, ca şi asociaţiile profesionale care ar putea să cureţe justiţia din interior sunt însă cotropite, în general, de aceiaşi dinozauri pe care îi ştim de multă vreme, de foşti colaboratori ai Securităţii sau de urmaşii şi amicii lor, care au fost întotdeauna bine înşurubaţi în sistem, controlează rotiţele acestuia şi au grijă ca el să se reproducă. Nu ai cum să ajungi nici măcar un biet avocat idealist dacă nu te ia un divin maestru sub aripa sa protectoare.
În rest, toate bune, iar justiţia noastră presupune acelaşi amestec de oameni de bună-credinţă şi de ticăloşi ca în restul societăţii româneşti şi o muncă din care unii trag ponoasele, iar alţii foloasele.
1. Instituţia Preşedintelui Romaniei – destin entuziast de ţap ispăşitor
2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti
3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping
6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare
7. Presa – „Unleash hell!”
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
Justiţia, în general, are mari probleme de credibilitate: procese lungi cu rezultate ciudate, sentinţe care se bat cap în cap, condamnări ale României la CEDO, arestări şi eliberări greu de înţeles pentru simplul cetăţean, zvonuri insistente despre mită, scurgeri de informaţii în presă, venituri „speciale” apărate cu ghearele şi cu dinţii, figuri de primă mărime ce ne amintesc de Jurassic Park, doamne magistrat de o vulgaritate care ar trebui interzisă prin lege şi domni judecători cu relaţii de prietenie în cele mai dubioase medii. Cică noul Cod de procedură penală va rezolva măcar o parte din problemă, cea cu lungimea proceselor penale. Pentru restul, tare mi-e teamă că degeaba „s-a votat Codul penal, of, mamă dragă”, cum cânta Vali Sterian.Cu toţi aceşti clopoţei de coadă, justiţia încă mai prinde şoareci şi tot ea este şi ultima speranţă pentru mulţi rumâni sărmani. Ba mai mult, cu toate vorbele rele despre justiţie, ea a devenit invocată în ziua de azi tot mai des, căci aproape nu există ceartă între două precupeţe în care acestea să nu-şi strige una alteia „te dau în judecată, fă proasto!”. De unde se vede că există totuşi un grad mare de încredere în puterea judecătorească la nivelul de bază al societăţii. Când eram eu mică, părinţii le spuneau copiilor că vine bau-bau dacă nu sunt cuminţi. Acum le-or fi spunând că îi dau în judecată.
Aşadar, te dă afară patronul fiindcă freci menta la serviciu? Îl dai în judecată. Te cerţi cu vecinul de la căţelul care latră? Îl dai în judecată. Te bârfeşte colega de serviciu? O dai în judecată. Te înşeală amantul? Îl dai în judecată. Uite-aşa a apărut şi specia numită „procesoman”, care speră că dacă va deschide mai multe procese tot va câştiga, prin intervenţia legilor divine ale statisticii, câteva, iar judecătorul va obliga patronul să îl ţină angajat cu forţa, va pune plasturi pe botul căţelului şi pe gura colegei de serviciu şi va demonstra că şi dragostea cu sila e posibilă. Între timp, oameni trişti cu probleme serioase umblă ani de zile prin tribunale supraaglomerate de legi proaste, de escroci cu tupeu şi de prietenii noştri, procesomanii cu vocaţie.
În douăzeci de ani, producţia de dosare civile şi penale la hectar a crescut tare de tot în România. Numai în anul 2009, Ministerul Public a înregistrat aproape 1,4 milioane de dosare penale, de opt ori mai multe decât în 1989 şi de trei ori mai multe ca în 2000. Având în vedere că aproape în fiecare dosar sunt cel puţin două părţi, asta ar însemna că, statistic, aproximativ un român adult din cinci sau şase a fost implicat, într-o formă sau alta, într-un dosar penal, başca civilele. Preşedintele Tribunalului Vrancea a făcut calculul pentru judeţul său şi i-a ieşit, excluzând minorii sub 14 ani, că unul din 2,4 vrânceni a avut în 2009 o afacere judiciară, fără a se lua în calcul martorii. Cu alte cuvinte, nu mai e „omul şi pogonul”, ci familia şi procesul. Nu cred că în alte judeţe situaţia stă altfel. E adevărat că mai vine câte un şmecher cu mai multe dosare şi strică aceste calcule. În curând o să ajungem să strigăm ca la cozile ceauşiste: „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”.
Judecătorii se plâng că sunt supraîncărcaţi şi se uită cu silă la fiecare din zecile de dosare pe care le au, uneori, de soluţionat pe şedinţă. Când dosarul vine cu o vorbuliţă, sau cu altceva, din partea cuiva drag sufletului judecătorului, se spune că se mai domoleşte această silă. O fi doar legendă?
Să dregi sistemul de justiţie din exterior e destul de greu, căci imediat se găseşte cineva să strige: ingerinţă în justiţie! E greu şi să lupţi din interior, fiindcă sistemul e constituit ca o castă şi rişti să mori „tânără speranţă” sau chiar paria, dar există, totuşi, câteva tentative lăudabile în acest sens, e drept cam uşor de numărat pe degete. Consiliul Superior al Magistraturii, ca şi asociaţiile profesionale care ar putea să cureţe justiţia din interior sunt însă cotropite, în general, de aceiaşi dinozauri pe care îi ştim de multă vreme, de foşti colaboratori ai Securităţii sau de urmaşii şi amicii lor, care au fost întotdeauna bine înşurubaţi în sistem, controlează rotiţele acestuia şi au grijă ca el să se reproducă. Nu ai cum să ajungi nici măcar un biet avocat idealist dacă nu te ia un divin maestru sub aripa sa protectoare.
În rest, toate bune, iar justiţia noastră presupune acelaşi amestec de oameni de bună-credinţă şi de ticăloşi ca în restul societăţii româneşti şi o muncă din care unii trag ponoasele, iar alţii foloasele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu