Indicativ RO (V): Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping

Vă prezint o micro-serie cu şapte episoade, în care propun o perspectivă relaxată, pe alocuri serioasă, pe alocuri comică, asupra principalelor instituţii româneşti, după douăzeci de ani de încercări de democraţie.

Precizez de la început că aceste tablete sunt ca un fel de caricaturi: am selectat, cu o subiectivitate asumată, câteva trăsături pe care le-am considerat relevante sau doar surprinzătoare şi le-am scos şi mai mult în evidenţă. Niciuna dintre schiţe nu are pretenţia de descriere exhaustivă a unei realităţi foarte complexe sau de copie fidelă a acesteia. Dacă vreţi poze, mergeţi la fotograf!

1. Instituţia Preşedintelui Romaniei – destin entuziast de ţap ispăşitor
2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti
3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping

6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare

7. Presa – „Unleash hell!”

5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping

Biserica pare, la o primă vedere, preocupată mult mai mult de ziduri, păduri şi ochiul-dracului decât de sufletul şi bunăstarea credincioşilor. Vectorii comuni de imagine ai Bisericii nu sunt, în rândul populaţiei, călugării eterici cu privirea senină, despre care simţi că ar fi o impietate să spui o vorbă rea, nici doctorii în teologie care să-ţi inspire respect pentru erudiţia lor, ci miile de preoţi parohi, unii agramaţi, destui cu vicii ruşinoase şi dintre care mulţi par să-şi fi obţinut parohia nu pe har, ci pe pile sau şpăgi.

Dacă enoriaşii catolici de prin alte ţări au probleme cu pedofilia unor prelaţi, noi avem probleme cu arghirofilia. Iar arghirofilia unor preoţi e şocantă, dublată nu rareori de o ipocrizie care te îndepărtează nu doar de biserica în care slujesc, ci de Biserică în general. Renumitele „buzunare de popă”, în care intră destul, dar din care nu iese riguros niciodată o chitanţă, sunt subiect de glume, dar deseori şi de indignare.

Instituţia e cotată bine în sondajele de opinie, dar încrederea în Biserică reprezintă, din păcate, mai mult un răspuns comod la o întrebare printre altele decât o convingere. După ce a beştelit bine guvernul, parlamentul şi ce mai e pe-acolo, respondentul român consideră că „dă bine” să aibă şi răspunsuri pozitive, ca să arate că nu e gică-contra, aşa că îşi domoleşte indignarea când e vorba de Biserică şi Armată. Oricum cetăţeanul mediu nu are de-a face prea des cu ele, că doar armată făcea omul o dată-n viaţă şi acum deloc, iar la biserică merge, cum se spune, din an în Paşti. În plus, pentru că nu prea există în niciun sondaj întrebarea „Aveţi încredere în Dumnezeu?”, ci doar cea cu Biserica, unii mai fac şi o confuzie, crezând că răspunzând „da” îşi afirmă de fapt credinţa în Dumnezeu. Sondajele nu sunt deloc recomandate atunci când trebuie să operezi distincţii fine şi să măsori lucruri care ţin de intimitatea fiinţei umane, aşa cum e credinţa. Mai mult, la noi se investighează de obicei doar lucrurile grosiere când se fac recensăminte sau sondaje pe tema apartenenţei religioase, pe când în alte ţări s-a constatat că apar surprize atunci când se pun mai multe întrebari. Spre exemplu, aproximativ jumătate din francezi se declară catolici, dar în 2007 s-a constatat că numai un sfert dintre catolicii declaraţi erau siguri de existenţa lui Dumnezeu, iar aproape jumătate nu a călcat în biserică decât de trei ori în viaţă: la botez, cununie şi înmormântare. În schimb, sondajele noastre nu prea fac diferenţa dintre apartenent formal şi practicant convins.

Din discursurile unor reprezentanţi ai Bisericii, înţelegi că în societate ar fi un fel de conspiraţie a unor forţe malefice care vor să o distrugă. Dacă apare în presă o relatare, cu probe, despre un călugăr homosexual (orientarea sa sexuală fiind, dealtfel, perfect legală în termeni laici), e vinovată presa. Dacă enoriaşii dintr-un sat se revoltă împotriva preotului beţiv, afemeiat şi care întârzie la înmormântări, sunt vinovaţi „sectanţii” care s-au oploşit în sat şi otrăvesc minţile oamenilor, sădind neîncrederea în păstorul turmei.

Însă BOR ar trebui să înţeleagă că inamicul său cel mai mare nu vine din afară, dinspre „secte”, alte culte sau cine ştie ce satanişti, ci chiar din interiorul ei, pentru că distincţia între instituţie şi reprezentanţii ei mai puţin onorabili nu va mai putea fi păstrată mult timp. Soluţia nu este să pui obrocul pe probleme, ci să le rezolvi sistematic, din interior. Cândva se va atinge o masă critică, iar cetăţeanul mileniului al treilea va cere la un moment dat ca serviciile religioase ori să nu mai fie deloc finanţate de la buget, ori, dacă sunt finanţate inclusiv de stat (prin salarii ale clerului, prin scutiri de taxe, prin dare în folosinţă de terenuri gratuite pentru biserici şi prin alocări de fonduri pentru construcţia de lăcaşuri) să fie concepute ca asigurările medicale. Adică să existe un pachet minimal de servicii de care ai dreptul să beneficiezi gratuit, cum ar fi botezul şi înmormântarea. Pe de altă parte, donaţiile sunt donaţii, dar numai dacă se fac de bună-voie, nu fiindcă altfel rămâi cu mortul pe masă, iar la fiecare sumă dată legea spune că ar trebui să primeşti, pe loc, şi o chitanţă.

În rest, populaţia scade, numărul de biserici creşte, criza morală se adânceşte, iar printre blocuri găseşti lăcaşe ale tuturor cultelor, dar şi găşti de cartier, care ţi-ar putea da în cap şi smulge lanţul de la gât, însă pe care le întâlneşti, oarecum ciudat, şi la Înviere. Duplicitatea hoţului care pleacă la furat făcându-şi cruce şi spunând „Doamne-ajută să-mi meargă bine, să fur mult şi să nu mă prindă” nu-şi găseşte o rezolvare satisfăcătoare nici în biserică, nici în afara ei.

Există, fără îndoială, preoţi demni de tot respectul, dar îmi amintesc şi acum de o scenă pe care am văzut-o acum câţiva ani la televizor: un preot care avea parohia lângă un cimitir din Bucureşti făcea scandal că vin cei care au morţi îngropaţi acolo şi fac pomeniri la morminte cu alţi preoţi, care „practică preţuri de dumping”. A fost ceartă mare. Nu mai ştiu cum s-a terminat, dar vă dau cuvântul meu că exact aşa a spus: „practică preţuri de dumping”!!!