Indicativ RO (VII): Presa – „Unleash hell!”

Vă prezint o micro-serie cu şapte episoade, în care propun o perspectivă relaxată, pe alocuri serioasă, pe alocuri comică, asupra principalelor instituţii româneşti, după douăzeci de ani de încercări de democraţie.

Precizez de la început că aceste tablete sunt ca un fel de caricaturi: am selectat, cu o subiectivitate asumată, câteva trăsături pe care le-am considerat relevante sau doar surprinzătoare şi le-am scos şi mai mult în evidenţă. Niciuna dintre schiţe nu are pretenţia de descriere exhaustivă a unei realităţi foarte complexe sau de copie fidelă a acesteia. Dacă vreţi poze, mergeţi la fotograf!

1. Instituţia Preşedintelui Romaniei – destin entuziast de ţap ispăşitor
2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti
3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping
6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare
7. Presa – „Unleash hell!”

7. Presa – „Unleash hell!”

Despre presa românească aş putea spune că e ca femeile, în sensul acela constatat de Erasmus din Rotterdam, că nu poţi trăi nici cu ele, nici fără ele. De altfel, de fiecare dată când încerc să spun ceva despre mass-media îmi vine în cap câte un oximoron, aşa că nici nu voi mai încerca să mă feresc de alăturările de termeni contradictorii.

Aşadar, presa noastră e puternică şi slabă, în acelaşi timp. Nu o poate distruge nicio guvernare, dar a nenorocit-o foamea de bani şi/sau putere şi goana după audienţă cu orice preţ. Până la urmă, presa s-a construit singură după Revoluţie, în ciuda tuturor vicisitudinilor, dar s-a şi decredibilizat singură, prin parti-pris-uri neasumate onest şi bazate nu pe convingeri, ci pe ordin de la patroni, prin jurnalişti care îşi vând şi sufletul pentru câţiva arginţi sau uneori doar pe capace de bere, prin şantaje de presă care nu sunt chiar excepţia în breaslă, prin populism cât încape, mai ceva ca la politicieni, şi, în general, printr-o sfântă durere în cot de deontologie. A forţat nota şi a demontat până şi mitul că nu se pot câştiga alegeri împotriva presei. Ei, ce-şi face omul cu mâna lui nici dracu' nu desface.

În acest moment, părerea mea este că presa se află într-unul dintre cele mai proaste momente ale sale, reîntorcându-se la excese ce ne amintesc de anii ’90, dar în altă prezentare, cu mult sclipici, cu machete de calitate, lumini şi camere scumpe. Spun asta cu mare părere de rău şi mi-au spus-o şi alţii. Consumatori „cronici” de media au declarat că sunt zile în care simt nevoia să facă un act de minimă igienă psihică şi se izolează de presă. Nu citesc ziarele, dar mai ales nu deschid televizoarele. Sau le deschid, dar se uită la filme şi la meciuri. Internetul a devenit cel mai digerabil, pentru că poţi evita mult mai uşor ce îţi displace. Scuza presei este că „asta cere publicul”. Dar chiar să nu fie nicio diferenţă, decât de două milenii, între omul care voia sânge şi moarte în arena cu gladiatori şi cetăţeanul cu o telecomandă în mână? Dacă e aşa, atunci asta nu e scuza, ci blestemul jurnalismului.

În prezent, port-drapelele presei româneşti au ajuns să fie înecate în ură, în ipocrizie, în plătirea de poliţe, în tabloidizare, vulgar şi chiar obscen. Aproape că îţi vine să te întrebi dacă nu cumva, acolo în redacţii, se dă în fiecare dimineaţă un ordin precum cel dat de Maximus în „Gladiatorul”: „At my signal, UNLEASH HELL!”.

Şi iadul se dezlănţuie zilnic asupra noastră. Dacă ar fi existat presă în Sodoma şi Gomora, cred că exact aşa ar fi arătat: violuri iscodite prin întrebări penibile, sinucideri pozate din toate unghiurile, înmormântari ridicate la rang de „breaking news”, voci stridente care răcnesc neadevăruri până simţi că îţi „prăjesc” creierul mai ceva ca drogurile, feţe schimonosite de ură, rânjete care se pretind zâmbete şi „vedete” care ne spun, cu nonşalanţă, de câte ori pe noapte se rostogolesc prin aşternut cu fotbalistul din dotare, totul cu titluri de-o schioapă: „exclusiv!”, „senzaţional!”, „super-ultra-mega-extraordinar!!!”. A apărut şi o specie nouă în nomenclatorul de meserii, „asistenta” de televiziune, care se fâţâie într-un scop indefinit de colo-colo şi se hlizeşte la cameră. Multe dintre personajele faunei care se perindă nici nu mai au nume, ci supranume sau pseudonim artistic, ca să-i spunem aşa. În România, totul pare să fie „sexy” sau „porno”: bomba, piticul, eleva, profesoara ş.a.m.d.

Iar politica... ah, politica... Dacă emisiunile de divertisment te fac să te gândeşti la Silicon Valley (numai că nu e vorba de micro-cipuri şi chestiile nu sunt micro, ci macro), emisiunile politice te aduc direct în Valea Plângerii. În focurile Gheenei se aruncă zilnic cel puţin o jertfă, iar dacă victima nu moare de la flăcările scoase pe nas de făpturi cu chip angelic, vin arhanghelii de invitaţi cvasi-permanenţi şi băgătorii de seamă de serviciu, care aruncă imediat cu ţepuşe în ea, îi smulg inima şi, ca să nu reînvie, în final apar Cavalerii Apocalipsei sau i se arată nenorocitului de moroi chipul Medusei: scrâşnitorul din dinţi tip Cetepeu, suficient să îngheţe oricui sângele în vine. Dar gorgona Medusa e una dintre cele mai decente creaturi dintre toate cele care ne spun zilnic, prin intermediul presei, cum să gândim, la milimetru.

În mod paradoxal, presa susţine că luptă pentru democraţie, având, în acelaşi timp, o ciudată aspiraţie spre o imposibilă unanimitate. Cine nu-i cu noi, e împotriva noastră şi trebuie călcat în picioare, ridiculizat, tras pe roată, pus la stâlpul infamiei şi lapidat.

Ca să revin de unde am plecat, ştiu că nu dă nimeni în redacţii ordinul explicit „unleash hell”. Dimpotrivă, cred că mulţi jurnalişti se străduiesc din răsputeri să se convingă singuri că ceea ce fac e presă adevărată şi corectă, eliminând dintre neuroni orice informaţie care ar putea aduce dubii sâcâitoare asupra unei decizii deja luate, de voie sau de nevoie. E un mecanism cunoscut, de eliminare a disonanţei cognitive. Da, e dificil să trăieşti exclusiv din presă, mai dificil decât pare, căci uneori jurnaliştii sunt călăi şi victime în acelaşi timp, ca într-un experiment Piteşti în variantă soft.

De la o ridicare de sprânceană a unui şef, porneşte o informaţie răsucită, un vox populi la care se selectează numai anumite opinii sau un moment în care te faci că nu înţelegi ceva ce înţelegi prea bine. Apoi cel care s-a simţit tratat incorect încearcă să protesteze. Colegii din redacţii se încurajează şi se asmut unii pe alţii: „Ai văzut ce-a spus nesimţitul ăla? Lasă că-i arăt eu!”. Şi, uite-aşa, războiul devine al jurnalistului. Asta până când se întorc armele, pentru că în presă întotdeauna vine un moment în care se întorc armele.

Cine lucrează în presă şi nu ştie asta, sau o ştie dar nu e dispus nici să facă stânga-mprejur de câte ori situaţia o cere, nici să renunţe la această profesie la un moment dat, nici să-şi poarte războaiele pe cont propriu, mai bine se apucă de pe acum de crescut melci.