miercuri, 7 iulie 2010

Indicativ RO (III): Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup

Vă prezint o micro-serie cu şapte episoade, în care propun o perspectivă relaxată, pe alocuri serioasă, pe alocuri comică, asupra principalelor instituţii româneşti, după douăzeci de ani de încercări de democraţie.
Precizez de la început că aceste tablete sunt ca un fel de caricaturi: am selectat, cu o subiectivitate asumată, câteva trăsături pe care le-am considerat relevante sau doar surprinzătoare şi le-am scos şi mai mult în evidenţă. Niciuna dintre schiţe nu are pretenţia de descriere exhaustivă a unei realităţi foarte complexe sau de copie fidelă a acesteia. Dacă vreţi poze, mergeţi la fotograf!

3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup

Parlamentul e atacat şi dinafară, dar şi dinăuntru, aşa că nu e surprinzător că nu se bucură de mare încredere din partea publicului larg.

„Produsele” muncii sale sunt adesea încâlcite, contradictorii şi, în unele cazuri, chiar suspecte. Puterea şi opoziţia se ceartă, se jignesc, se îmbrâncesc şi arată cu degetul întotdeauna spre „ceilalţi”, fără a se gândi un moment că rezultatul, în faţa unei mari părţi a populaţiei, va fi că aceasta îi va considera pe toţi nişte trântori cu gura mare.

În momentul intrării în tagma parlamentarilor, tragedia e că inclusiv oamenii de bună-credinţă devin în ochii populaţiei, automat, suspecţi. Şi dacă tot sunt arătaţi cu degetul, cei mai mulţi aleg între două variante: ori se retrag într-un autism comunitar şi dispar în anonimat, ori încearcă să joace activ după regulile locului, intrându-se astfel într-un cerc vicios.

Cea mai mare deziluzie a celor ce reuşesc să ajungă parlamentari e dată de faptul că, după ce s-au zbătut din răsputeri să ajungă acolo, constată că nu au mare putere. Căci Parlamentul e puternic, dar parlamentarul e slab. Şi adevărul e că un deputat obişnuit e terchea-berchea pe lângă un primar înfipt, un prefect „cu sânge” sau un preşedinte de consiliu judeţean „viu”. Parlamentarii devin importanţi doar de câteva ori în patru ani, când se votează ceva semnificativ şi voturile sunt echilibrate. Atunci îi curtează şi îi ademenesc toţi. Când există o majoritate confortabilă, parlamentarul de provincie, fără funcţii importante în partidul său, e în Casa Poporului un fel de slujbaş la care se uită de sus până şi băieţii de la pază. Când iese pe stradă, parlamentarul acesta îşi redobândeşte demnitatea de a fi înjurat copios, ca fiind cheia şi lăcata răului din această ţară.

Pentru cei al căror vis este să ajungă cândva parlamentari, trebuie spus că importanţa reală a calităţii de parlamentar, pentru care se bat toţi să ajungă acolo, e dată de pedigree-ul politic pe care ţi-l dă în partid, când e vorba să candidezi la o funcţie, nu de influenţa intrinsecă a calităţii de parlamentar sau de banii pe care-i câştigi, căci există funcţii mai călduţe care-ţi oferă aceeaşi recompensă fără să te trambalezi câteva sute de kilometri pe săptămână. Mai există şi oportunitatea de afirmare la televiziuni, dacă eşti bun de gură, cea de a deveni şef de comisie, membru în Biroul Permanent sau chiar lider de grup (caz în care nu mai eşti invizibil pentru colegi şi pentru presă), cea de a lega diverse prietenii aducătoare de beneficii nu doar afective, sau chiar cea de a-i prosti pe fraierii cu bani că ai suficientă influenţă ca să te stipendieze. În fine, există întotdeauna speranţa că o funcţie de parlamentar te-ar putea ajuta să te remarci şi să ajungi cândva ministru, adică mare împărţitor de peşti către mase, în ideea că cine-mparte parte-şi face. Dar mulţi rămân numai cu speranţele, aşa că să nu ziceţi că nu v-am prevenit.

Parlamentul e o creatură vie, obeză, imprevizibilă, care uneori se mişcă independent de multele sale părţi componente şi cu regulamente proprii suficient de întortocheate ca să latri câţiva ani la lună dacă Biroul permanent nu vrea, de exemplu, să facă ceva ce ar trebui să facă. Şi cum se poate întâmpla ca cine deţine majoritatea în plen să nu deţină şi majoritatea în comisii sau în biroul permanent şi viceversa, nu e de mirare că se ajunge uneori la scenete de factură suprarealistă, până una dintre părţi se plictiseşte de asediu.

Parlamentul este, chiar şi pentru unii parlamentari, un extraterestru care se transformă o dată la patru ani, greu de înţeles şi de controlat total atunci când forţele politice sunt distribuite echilibrat, un organism cu două corpuri care îşi extrage seva nu se ştie exact de unde şi care, deşi format din celule în general sănătoase la cap, dă adesea semne clare de boală ca întreg.

Fiind una dintre cele mai puternice „fiinţe” din România, Parlamentul e situat destul de sus în lanţul trofic. El are doar doi prădători naturali care îl pot face arşice dacă nu e vigilent. Unul nu e chiar aşa de periculos: ţapul ispăşitor de Cotroceni. Acesta poate dizolva Parlamentul ca pe un melc pe care torni sare, dar numai în condiţii greu de îndeplinit şi dacă victima însăşi colaborează, prin refuzul de a instala un distribuitor oficial de peşti.

Cel de-al doilea prădător natural al Parlamentului, cu aparenţă benignă dar, în fapt, mult mai feroce, este o jivină la a cărei creare Parlamentul contribuie semnificativ şi care se numeşte, oficial, Curtea Constituţională, dar căreia îi puteţi spune, simplu, Dumnezeul instituţiilor din România. În principiu, dacă Parlamentul dă o lege, în care spune că însăşi Constituţia e constituţională, zeitatea cu nouă capete poate spune că acea lege e neconstituţională, nimeni nu mai poate contesta ce a spus zeitatea şi atunci să vezi paradox, vai mama lor de filosofi, de logicieni, de sofişti şi de trântori, cu cretanii lor mincinoşi, cu broasca lor şi cu Ahile cu tot!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu