Vă prezint o micro-serie cu şapte episoade, în care propun o perspectivă relaxată, pe alocuri serioasă, pe alocuri comică, asupra principalelor instituţii româneşti, după douăzeci de ani de încercări de democraţie.
Precizez de la început că aceste tablete sunt ca un fel de caricaturi: am selectat, cu o subiectivitate asumată, câteva trăsături pe care le-am considerat relevante sau doar surprinzătoare şi le-am scos şi mai mult în evidenţă. Niciuna dintre schiţe nu are pretenţia de descriere exhaustivă a unei realităţi foarte complexe sau de copie fidelă a acesteia. Dacă vreţi poze, mergeţi la fotograf!
1. Instituţia Preşedintelui Romaniei – destin entuziast de ţap ispăşitor
2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti
3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping
6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare
7. Presa – „Unleash hell!”
6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare
Armata şi Poliţia au pornit cu un handicap după Revoluţie, handicap care, având în vedere felul rigid în care se pot face promovările în astfel de instituţii ierarhice, nu a putut fi depăşit uşor. „Armata e cu noi” n-a putut şterge imediat imaginea de instituţie apropiată de regimul ceauşist şi chiar folosită de acesta pentru activităţi represive (dacă aveţi dubii asupra acestui aspect, nu trebuie să mergeţi cu gândul până la „cine-a tras în noi?”, ci întrebaţi-vă, de exemplu, cine prindea „trădătorii” care voiau să fugă din paradisul socialist).
Poate şi mai tare a săpat la imaginea celor două instituţii părerea populară că angajaţii acestora, chiar şi cei cu grade mari, n-ar fi tocmai printre cei mai inteligenţi reprezentanţi ai naţiunii, deşi, în principiu, ar trebui să reprezinte o elită. Chiar şi azi bancurile cu politişti şi conotaţiile asociate popular termenului „apevist” au rămas valabile. Şi adevărul e că nu găseşti pe toate drumurile politişti sau militari de carieră care să nu vorbească puţin sacadat şi poticnit, sau care să aibă un vocabular foarte bogat şi nuanţat.
Mulţi dintre „vechii” cu grade mari încă apar, din când în când, pe la televizor, fie ca să protesteze împotriva unei eventuale micşorări a pensiilor, chiar dacă e vorba de cele de zeci de milioane, fie ca să prezinte tot felul de ipoteze asupra trecutului, prezentului şi viitorului, deseori fantasmagorice şi tributare din greu teoriei conspiraţiei. N-am reuşit încă să-mi explic această afinitate între uniforma militară şi teoria conspiraţiei. O altă afinitate, poate mai uşor de justificat, este cea între purtătorii de stele multe şi mari (cu excepţia foarte bătrânilor veterani de război, câţi au mai rămas) şi ideologiile de stânga, dublată adesea de o tuşă naţionalistă şi un anti-occidentalism funciar. Afinitatea aceasta spre stânga e transmisă, în multe cazuri, copiilor, dar la ei s-a pierdut nota anti-occidentală şi, dimpotrivă, s-a transformat într-o rafinată atracţie faţă de bani şi obiecte de valoare, fie ele şi ceva mai vestice. Greaua moştenire, ce să-i faci!
Dar se simte, totuşi, efectul unui nou val în Poliţie şi Armată. Cele două instituţii au avut şansa unei îmbunătăţiri a imaginii, mai ales odată cu ieşirile naturale (pe seama vârstei) din sistem. Cetăţenii au devenit dispuşi să considere poliţistul un partener, dar a intervenit alt pocinog: Poliţia pare depăşită de numărul de infracţiuni, ba a apărut şi stereotipul poliţistului corupt.
Adevărul este că eu am observat, în ultimii ani, o îmbunătăţire a calităţii forţelor de poliţie, cel puţin prin prisma felului în care se prezintă şi vorbesc. Sunt mai politicoşi şi mai educaţi. Dar tot nu au reuşit să câştige decisiv încrederea populaţiei, sătulă de atâtea infracţiuni căreia îi cade victimă, deşi pare de bun-simţ şi explicaţia poliţiştilor, deranjaţi de faptul că uneori prind, cu destule eforturi, răufăcători, pe care apoi justiţia îi pune foarte repede în libertate. În plus, dacă pe vremea vechiului regim mulţi dârdâiau de frică numai când îi întreba un miliţian de acte, acum s-a trecut în cealaltă extremă, când orice pirandă cu tupeu stucheşte mascaţii fără nicio jenă.
În ceea ce priveşte armata, imaginea acesteia s-a îmbunătăţit pe seama unor fenomene pentru care meritul nu aparţine, în principal, instituţiei în sine: dispariţia naturală a unora dintre şefii asociaţi fostului regim şi formaţi după chipul şi asemănarea acestuia, reducerea numerică şi renunţarea la armata obligatorie, intrarea în NATO şi participarea la misiuni internaţionale. Una peste alta, mi se pare ca armata e printre puţinele instituţii care a progresat ca imagine reală în ultimii douăzeci de ani, dar concomitent cu scăderea în importanţă.
Concluzia este că, în ceea ce priveşte Armata şi Poliţia, semne bune anul are, dar, în mod paradoxal, creşterea de imagine s-a făcut pe seama reducerii numerice sau a micşorării importanţei simbolice.
1. Instituţia Preşedintelui Romaniei – destin entuziast de ţap ispăşitor
2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti
3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping
6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare
7. Presa – „Unleash hell!”
6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare
Armata şi Poliţia au pornit cu un handicap după Revoluţie, handicap care, având în vedere felul rigid în care se pot face promovările în astfel de instituţii ierarhice, nu a putut fi depăşit uşor. „Armata e cu noi” n-a putut şterge imediat imaginea de instituţie apropiată de regimul ceauşist şi chiar folosită de acesta pentru activităţi represive (dacă aveţi dubii asupra acestui aspect, nu trebuie să mergeţi cu gândul până la „cine-a tras în noi?”, ci întrebaţi-vă, de exemplu, cine prindea „trădătorii” care voiau să fugă din paradisul socialist).Poate şi mai tare a săpat la imaginea celor două instituţii părerea populară că angajaţii acestora, chiar şi cei cu grade mari, n-ar fi tocmai printre cei mai inteligenţi reprezentanţi ai naţiunii, deşi, în principiu, ar trebui să reprezinte o elită. Chiar şi azi bancurile cu politişti şi conotaţiile asociate popular termenului „apevist” au rămas valabile. Şi adevărul e că nu găseşti pe toate drumurile politişti sau militari de carieră care să nu vorbească puţin sacadat şi poticnit, sau care să aibă un vocabular foarte bogat şi nuanţat.
Mulţi dintre „vechii” cu grade mari încă apar, din când în când, pe la televizor, fie ca să protesteze împotriva unei eventuale micşorări a pensiilor, chiar dacă e vorba de cele de zeci de milioane, fie ca să prezinte tot felul de ipoteze asupra trecutului, prezentului şi viitorului, deseori fantasmagorice şi tributare din greu teoriei conspiraţiei. N-am reuşit încă să-mi explic această afinitate între uniforma militară şi teoria conspiraţiei. O altă afinitate, poate mai uşor de justificat, este cea între purtătorii de stele multe şi mari (cu excepţia foarte bătrânilor veterani de război, câţi au mai rămas) şi ideologiile de stânga, dublată adesea de o tuşă naţionalistă şi un anti-occidentalism funciar. Afinitatea aceasta spre stânga e transmisă, în multe cazuri, copiilor, dar la ei s-a pierdut nota anti-occidentală şi, dimpotrivă, s-a transformat într-o rafinată atracţie faţă de bani şi obiecte de valoare, fie ele şi ceva mai vestice. Greaua moştenire, ce să-i faci!
Dar se simte, totuşi, efectul unui nou val în Poliţie şi Armată. Cele două instituţii au avut şansa unei îmbunătăţiri a imaginii, mai ales odată cu ieşirile naturale (pe seama vârstei) din sistem. Cetăţenii au devenit dispuşi să considere poliţistul un partener, dar a intervenit alt pocinog: Poliţia pare depăşită de numărul de infracţiuni, ba a apărut şi stereotipul poliţistului corupt.
Adevărul este că eu am observat, în ultimii ani, o îmbunătăţire a calităţii forţelor de poliţie, cel puţin prin prisma felului în care se prezintă şi vorbesc. Sunt mai politicoşi şi mai educaţi. Dar tot nu au reuşit să câştige decisiv încrederea populaţiei, sătulă de atâtea infracţiuni căreia îi cade victimă, deşi pare de bun-simţ şi explicaţia poliţiştilor, deranjaţi de faptul că uneori prind, cu destule eforturi, răufăcători, pe care apoi justiţia îi pune foarte repede în libertate. În plus, dacă pe vremea vechiului regim mulţi dârdâiau de frică numai când îi întreba un miliţian de acte, acum s-a trecut în cealaltă extremă, când orice pirandă cu tupeu stucheşte mascaţii fără nicio jenă.
În ceea ce priveşte armata, imaginea acesteia s-a îmbunătăţit pe seama unor fenomene pentru care meritul nu aparţine, în principal, instituţiei în sine: dispariţia naturală a unora dintre şefii asociaţi fostului regim şi formaţi după chipul şi asemănarea acestuia, reducerea numerică şi renunţarea la armata obligatorie, intrarea în NATO şi participarea la misiuni internaţionale. Una peste alta, mi se pare ca armata e printre puţinele instituţii care a progresat ca imagine reală în ultimii douăzeci de ani, dar concomitent cu scăderea în importanţă.
Concluzia este că, în ceea ce priveşte Armata şi Poliţia, semne bune anul are, dar, în mod paradoxal, creşterea de imagine s-a făcut pe seama reducerii numerice sau a micşorării importanţei simbolice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu