Indicativ RO (I): Instituţia Preşedintelui României – destin entuziast de ţap ispăşitor

Vă prezint o micro-serie cu şapte episoade, în care propun o perspectivă relaxată, pe alocuri serioasă, pe alocuri comică, asupra principalelor instituţii româneşti, după douăzeci de ani de încercări de democraţie.

Precizez de la început că aceste tablete sunt ca un fel de caricaturi: am selectat, cu o subiectivitate asumată, câteva trăsături pe care le-am considerat relevante sau doar surprinzătoare şi le-am scos şi mai mult în evidenţă. Niciuna dintre schiţe nu are pretenţia de descriere exhaustivă a unei realităţi foarte complexe sau de copie fidelă a acesteia. Dacă vreţi poze, mergeţi la fotograf!

1. Instituţia Preşedintelui Romaniei – destin entuziast de ţap ispăşitor
2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti
3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping
6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare
7. Presa – „Unleash hell!”

1. Instituţia Preşedintelui României – destin entuziast de ţap ispăşitor

Între un statut constituţional delicat şi aşteptări populare foarte mari, generate de modelul cultural şi de modul de alegere, prin vot universal direct, a fi preşedinte în România presupune un grad mare de risc de a fi transformat din „tătucul naţiunii” în ţap ispăşitor şi urât cu pasiune.

Emil Constantinescu, poreclit, printr-o ironie a sorţii, chiar „Ţapul”, a fost singurul care şi-a asumat cu resemnare poziţia, renunţând la candidatură pe motiv de „m-a învins sistemul”. A vrut, probabil, ca acest gest să fie văzut ca unul de renunţare nobilă, scutindu-ne cu eleganţă de zvârcolirile unei lupte pe care ştia că o va pierde. Ghinion! A fost perceput doar ca un gest de renunţare laşă, lăsându-i, cum se spune, cu ochii în soare şi cu fundu-n baltă pe cei care-l susţinuseră. În 2000, Constantinescu nu avea de luptat ca să recâştige Preşedinţia, ci ca să bage un partid istoric în Parlament.
Asta-i viaţa, cum bine remarca Mark Gitenstein că spun românii. N-a fost să fie Cuza, a rămas doar ţap. Ispăşitor.

Ceilalţi doi preşedinţi post-revoluţionari nu s-au lăsat aşa de uşor.

Ion Iliescu s-a gândit că ar putea fi Regele-Soare, că tot îi strigau gospodine excitate „Iliescu-apare, soarele răsare”. Experienţa politică a „revoluţionarului, el însuşi fiu de revoluţionar” l-a făcut să abordeze lucrurile pragmatic. Nu mă refer însă la pragmatismul american, ci la „bunul-simţ” sovietic, care spune că pe duşman trebuie să-l distrugi când e ceainic, înainte de a se face locomotivă. Şi a dat ciocane, seceri şi târnăcoape minereşti în câte ceainice a întâlnit.
A rezistat mult în funcţie, două mandate şi jumătate (că a resetat o dată contorul), de era să cred că o să ne-ngroape pe toţi din poziţia de preşedinte. A făcut tot ce-a crezut că e necesar ca să-şi menţină puterea. Şi o lungă perioadă chiar a avut putere, poate mai multă decât Constantinescu şi Băsescu la un loc.
Şi n-a învins, ca să închei ca Jebeleanu în „Hanibal”, căci România de azi, aşa nenorocită cum este, e mai bună decât cea proiectată de Iliescu în 1990.

Traian Băsescu a avut avantajul unei structuri interioare de luptător de stradă. Mai şi încasează, dar loveşte fulgerător când nu te aştepţi. În ultima confruntare din turul al doilea al prezidenţialelor din 2009, parcă mă uitam la un documentar pe Discovery sau Animal Planet. Băsescu arăta exact ca o mangustă, pe când Geoană nici măcar şarpe nu părea, ci un biet guguştiuc care-şi înfoia coada. Din ce îmi amintesc, cronica acelei confruntari ar putea suna cam aşa: mangusta s-a apropiat prudent, a stat încordată ca un arc, a aşteptat momentul în care „victima” n-a mai avut nicio şansă şi a atacat-o fulgerător. Acum închipuiţi-vă mangusta în rol predestinat de ţap ispăşitor. Nu se prea potriveşte, nu? Cum vreţi linişte?
Anul trecut Băsescu declara: „Sistemul ticăloşit nu a reuşit să mă înfrângă. Trebuie să recunosc că nici eu nu am reuşit să îl înving, dar rămân consecvent”. Aşadar, era încă remiză. De după perdea, că nu oricine are acces direct lângă scena bătăliei, se vede că o luptă într-adevăr se duce. Nu se disting combatanţii clar, dar se zăresc umbre care se zvârcolesc, se aud icnete şi, din când în când, câte un jet de sânge trece de paravan, împroşcându-ne ecranele televizoarelor. Pariurile sunt deocamdată deschise, iar ştirea zilei este: „Mangusta încă refuză să fie ţap”.

În încheiere, ţinând cont de destinul care pare să se ofere la pachet cu funcţia, putem spune că, într-un anume sens, dorinţa de a deveni preşedinte în România e un pic masochistă şi aduce mult cu lupta pentru a ajunge rege, împărat sau voievod în epoca în care, statistic vorbind, mulţi dintre capii de ţări sfârşeau fără...cap.

Mă şi întrebam de ce, văzând ce s-a întâmplat cu predecesorii lor, pretendenţii la tronuri continuau să se bată ca să ajungă în fruntea statului. Probabil că toţi se gândeau ca ei vor fi „altfel”, că nu li se va întâmpla chiar lor, că ei vor fi noii Ludovic al XIV-lea, Franz Joseph sau regina Victoria, uitând că şi aceştia avuseseră de-a face cu diverse comploturi şi tentative de asasinat. După care mulţi sfârşeau decapitaţi, înjunghiaţi în spate sau otrăviţi. Aviz amatorilor!