Ponta şi privatizările: pentru unii mumă, pentru alţii ciumă

Update: Guvernul nu a discutat în şedinţa săptămânală de miercuri, 9 octombrie, proiectul de hotărâre prin care intenţiona să amâne  termenul până la care GFR trebuie să achite toţi banii pentru privatizarea CFR Marfă. 


Nu vreau nicidecum să susţin că Dan Diaconescu ar fi procedat corect în cazul privatizării Oltchim, dar nu pot să nu remarc dubla măsură şi diferenţa majoră de tratament aplicat de Guvern în cazul Oltchim şi al CFR Marfă. 

La Oltchim, Victor Ponta a declarat imediat că Dan Diaconescu este un escroc şi un şarlatan, fiindcă nu a adus în zece zile toţi banii; s-a anulat privatizarea, iar şeful OPSPI a depus plângere penală pentru înşelăciune împotriva lui Diaconescu. 

La CFR Marfă, Ponta n-a mai fost atât de exigent şi în niciun caz ciumă, ci de-a dreptul mumă pentru Gruia Stoica, ultima ispravă fiind intenţia de amânare cu patru luni a termenului de plată integrală, după numeroase alte tergiversări. Astfel, GFR SA ar avea, practic, la dispoziţie aproape opt luni din momentul câştigării licitaţiei (20 iunie 2013 - 10 februarie 2014), deşi altele erau prevederile şi aşteptările iniţiale. 

Să ne reamintim puţin cronologia: 

- Pe 19 februarie 2013 s-a publicat în Monitorul Oficial Hotărârea nr. 46/2013 privind aprobarea Strategiei de privatizare a Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Marfă C.F.R. Marfă - S.A. şi a mandatului Ministerului Transporturilor pentru implementarea acesteia. E important să reţinem ce scrie la punctul 7.4: „Sunt negociabile următoarele prevederi contractuale: a) termenul de plată a acţiunilor ce fac obiectul strategiei, dar nu mai mult de 60 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului de aprobare a condiţiilor principale ale contractului de privatizare”. 

Roşia Montană, declaraţia de independenţă faţă de neveste

Sarabanda poziţionărilor şi repoziţionărilor în cazul Roşia Montană i-a derutat pe mulţi. Problema asta pare un fel de iceberg: avem senzaţia că se vede doar o mică parte şi e greu de ghicit ce e sub apă. Dar, dacă la unele întrebări (cum ar fi aceea dacă şi către cine s-au făcut plăţi informale) nu se poate da un răspuns fără a intra în zona speculaţiilor facile, se pot găsi, totuşi, unele posibile explicaţii şi privind doar la partea vizibilă a icebergului.

Roşia Montană, what’s next?

Nu-mi propun să discut aici care ar fi soluţia corectă pentru acest subiect atât de controversat, fiindcă, în acest moment, aproape că nu mai contează. Indiferent care ar fi aceea, problema se tranşează la alt nivel, iar consecinţele, nu doar asupra Roşiei Montane, ci asupra întregii societăţi, ar putea fi foarte importante pe termen mediu şi lung.

Încă de când au început protestele pe tema Roşia Montană, m-am gândit că există următoarele posibilităţi de evoluţie:

1. Puterea îşi asumă responsabilitatea deciziei sale iniţiale, iar proiectul se aprobă în ciuda protestelor.

Încă de atunci era evident că probabilitatea ca acest scenariu să se întâmple era, totuşi, mică, fiindcă avem de-a face cu oameni laşi şi cu interese mult mai mari decât o exploatare minieră, fie ea şi de tipul celei de la Roşia Montană. Credeţi că unuia care simte, de exemplu, că îşi riscă libertatea sau supravieţuirea politică îi mai pasă care este, de fapt, soluţia corectă pentru Roşia Montană?

Chiar dacă, ipotetic vorbind, s-ar fi luat şpăgi, băieţii ăştia sunt în stare să tragă ţeapă şi mituitorilor, dacă sunt în joc poziţia şi interesele lor majore. Am remarcat mai demult că au stofă de ţepari: le-au tras o dată ţeapă votanţilor cărora le-au promis, când erau în opoziţie, că nu aprobă proiectul şi au vrut, când au ajuns la guvernare, să dea drumul exploatării; acum, când au văzut că se îngroaşă gluma, nu cred că au vreun disconfort moral să le tragă ţeapă şi celor cărora le-or fi promis că aprobă proiectul (indiferent dacă au făcut-o pentru că au considerat că e un proiect util sau pentru că au parafat înţelegeri dubioase pe sub masă). Şi tot aşa, din ţeapă în ţeapă ba unora, ba altora, timpul trece şi ei rămân la putere.

2. Proiectul este respins, caz în care apar variante precum:

România, mereu paradoxală

România e ţara în care toate lucrurile merg rău, ne îndreptăm într-o direcţie greşită, toţi politicienii luaţi în ansamblu sunt răi, dar, paradoxal, când trecem la nominalizări, aproape toţi sunt buni. 

USL e bun, doar a fost votat în draci.

Iliescu e bun, doar e preşedintele de onoare al PSD, partid care a fost votat de mulţi. 

Ponta a plagiat, ştim, dar e bun, doar aşa a reieşit la vot. 

Gigi Becali înjură pe toată lumea, dar e bun, doar a fost şi el votat. 

Lumea face glume deocheate cu pipiţele necunoscute puse pe liste, dar le votează. 

Dan Voiculescu e turnător şi inculpat penal, dar e bun, doar a luat vreo 70%, iar postul său de televiziune, care îi susţine la milimetru interesele, le place multor români. 

Adrian Năstase e la puşcărie pentru acte de corupţie, dar e bun, fiindcă e "deţinut politic", iar Ponta l-a menţionat şi i-a mulţumit public în mai multe rânduri. Poporul vrea întâi ţepe pentru corupţi, iar după aceea îi votează cu entuziasm, fiindcă la noi "se fură", nu fură X sau Y. 

Regele, alungat prin 1990 de pe aeroport de Iliescu, acum e bun: doar i-am văzut pe Gâdea şi compania, idolii românilor, cum îşi ţuguiau buzele zicând "Majestatea sa". 

UDMR-iştii sunt, şi ei, destul de buni, suficient de buni ca Ponta şi Antonescu să semneze protocoale secrete de guvernare cu ei înainte de alegeri, iar unii să fie luaţi acum secretari de stat sau consilieri ai primului ministru. 

Foşti ţărănişti, pe care Iliescu, Voiculescu şi alţii din tabăra acum bună îi considerau vinovaţi de toate cele, sunt acum buni: însuşi Ciorbea a fost luat sub aripa protectoare a Forţei bune. 

The new gun in town şi „Fabula albinelor”

Ne confruntăm cu un adevăr trist, pe care mulţi se feresc să-l admită public. Oricât ar părea de şocant, România a ajuns în situaţia incredibilă în care Dan Diaconescu, aşa populist, circar şi cercetat penal cum e el, acţionează ca agent democratic de echilibru politic. „Senzaţional”, nu? 

Înainte de a sări să aruncaţi cu pietre în mine, vă rog să citiţi postarea mea anterioară, „Efectele tumorale ale mega-alianţelor politice sau electorale asupra Parlamentului” şi să continuăm raţionamentul început. 

Pe simularea oferită, a unei circumscripţii cu 10 colegii de deputat, în care USL reuşeşte să obţină puţin peste 50% în toate colegiile, se ajunge în final la alocarea a 14 mandate, dintre care 10 sunt acordate candidaţilor USL, iar 4 candidaţilor ARD şi PPDD. În textul anterior, m-am limitat să constat că aceasta ar însemna o creştere cu 40% a numărului de parlamentari. Dacă ar fi doar atât, ar însemna numai o mărire a cheltuielilor şi mersul într-un sens contrar aşteptărilor cetăţeneşti pe acest subiect. 

Dar efectul cu adevărat periculos apare în ceea ce priveşte procentele de reprezentare. Pe un scor real al USL de 55% din voturi în simulare, această alianţă ar obţine 10 din 14 deputaţi, ceea ce corespunde unui procent de 71,43 (!!!!). De cealaltă parte, restul partidelor, care ar primi 45% din voturi, ar obţine la mandate doar 28,57%. E logic, din moment ce coeficientul electoral al circumscripţiei, cu ajutorul căruia se calculează iniţial numărul de mandate la care are dreptul fiecare partid, se obţine prin raportarea la numărul de colegii, iar numărul adevărat de mandate distribuite creşte în urma suplimentării locurilor; consecinţa aritmetică este scăderea procentului real al reprezentării parlamentare a partidelor cărora trebuie să li se atribuie mandate suplimentare. 

Efectele tumorale ale mega-alianţelor politice sau electorale asupra Parlamentului

Dacă în 2008 numărul total de parlamentari (la Camera Deputaţilor şi Senat) care au primit mandate a fost de 471, după alegerile de anul acesta numărul parlamentarilor ar putea trece de 600, cel puţin în teorie. Nu numai că nu se va produce o scădere a numărului de parlamentari la 300, aşa cum s-a votat la referendumul din 2009, dar s-ar putea ajunge chiar la o cifră de două ori mare decât cea de 300. 

Când s-a adoptat Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului (prin care s-a introdus actualul sistem de vot pe colegii uninominale, dar compensat proporţional), puţini şi-ar fi putut închipui că în România se va ajunge la existenţa unor mega-alianţe de tip USL, care să ţintească scoruri de peste 50% în aproape toate colegiile. Ca atare, destul de puţini au fost aceia care au făcut simularea unor astfel de situaţii, pentru a vedea ce consecinţe ar avea acest lucru, în cazul în care el s-ar întâmpla. 

Pentru a vedea care ar fi efectele, voi face un exerciţiu, foarte pe scurt şi cât de simplificat se poate, care să evidenţieze felul în care se atribuie mandatele pe actuala lege. 

Coşmarul din Bulevardul Geniului nr. 1-3

Mulţi se întreabă până unde este dispus Crin Antonescu să meargă pentru a evita invalidarea referendumului şi, eventual, ce va face ulterior dacă acest lucru se întâmplă. Cred că întotdeauna cel mai bine îi înţelegi pe ceilalţi şi le anticipezi reacţiile după ce faci un mic efort de imaginaţie de a te pune în situaţia lor, atât cât se poate. OK, imaginaţi-vă acum că sunteţi în locul lui Crin Antonescu! 

............................. 

Ion Iliescu sunteţi astăzi voi!

Pe mulţi îi ştiu din anii ’90, când vâsleau, şi ei, într-o bărcuţă care încerca să se împotrivească tsunami-ului pe care-l călărea, victorios, Ion Iliescu. Iliescu avea milioanele de voturi ale unor români marcaţi profund de sistemul totalitar şi dezinformaţi de o TVR care avea şi neruşinarea să-şi spună TVRL, adică Televiziunea Română Liberă. Mai avea un sistem care se aliniase imediat, disciplinat, în spatele lui, intuind că nebunii aceia răzleţi, care susţineau inclusiv Punctul 8 de la Timişoara, reprezintă un pericol de moarte. 

Ni s-au încrucişat uneori paşii pe la unele mitinguri, i-am văzut pe unii la clona de Piaţă a Universităţii din Copou, le-am văzut, uneori, disperarea. Le-am cunoscut şi licărul de speranţă că, în faţa valului de critici internaţionale, Ion Iliescu se va opri din marşul triumfal ce ne ducea într-o fundătură. Ei, liberalii, căci despre liberali este vorba, se agăţau atunci de un pai, cel al ideii că este imposibil ca Iliescu să nu ţină cont de strigătul unei minorităţi poate prea idealiste şi mai ales de avertismentele comunităţii internaţionale. Şi, încet-încet, chiar a început să o facă din când în când, dar numai după ce oamenii sistemului se cuibăriseră bine în toate cotloanele societăţii româneşti, în poziţii-cheie de unde puteau controla resursele şi puterea. 

Dintre acei liberali de care vorbesc, unii au murit, unii au plecat din ţară, unii au plecat la alte partide, alţii au ieşit din politică. Dar mulţi încă mai sunt acolo, în PNL, cu carnet de membru sau doar cu sufletul. Aşteptam în ultimele zile să văd o reacţie de la aceştia. Aşteptam să-şi amintească de zilele de frustrare în care vedeau cum firava democraţie românească era lovită cu măciuca unei majorităţi care greşea, căci, aşa cum ne arată istoria, şi majorităţile pot greşi. Aşteptam să se întrebe de ce toate acele ambasade care le erau, în anii negri de după revoluţie, singurii aliaţi şi singura speranţă, le spun că partidul lor greşeşte acum. Aşteptam să se întrebe de ce toate ziarele străine vorbesc de guvernul „leftist” de la Bucureşti care pune în pericol statul de drept. 

Sigur, nu mă aşteptam ca noii liberali,

Ce vedetă a Antenei 3 spune că i-ar plăcea mult să piardă Gheorghe Nichita (VIDEO)

Episodul în care preotul iconom stavrofor Florin Chirilă (şeful Corpului de Inspecţie şi Control din cadrul Centrului Eparhial Iaşi) afirmă: „muncim ca domnul primar să iasă cu majoritate” l-a făcut pe Mircea Badea să spună că i-ar plăcea mult ca Gheorghe Nichita să piardă.

Politica văzută de pe Lună

Acum 2 ani, mai exact pe 3 mai 2010, publicam un text intitulat "Primum non nocere!", în care analizam puţin eventualitatea, trâmbiţată pe surse, a preluării conducerii PDL Iaşi de către o proaspătă achiziţie, Ioan Nani, eternul director de la Antibiotice. S-au ofuscat atunci câţiva membri cu pretenţii ai filialei, dintre care unii, fie vorba între noi, nici nu mai sunt acum în partid sau sunt pe picior de plecare. 

Reiau o parte din articolul meu:

----------------

Eu m-am cam săturat, totuşi, de mitul extraordinarului manager de la stat şi aş vrea să-i văd puţin pe aceşti "industriaşi de succes" cum performează în mediul privat, construind ei inşişi de la zero o afacere sau având de dat socoteală unui patron adevărat, care a investit bănuţii lui proprii într-o afacere, nu unui patron virtual cum e statul. [...]

Mult mai important pentru analiza noastră, din perspectiva votanţilor de dreapta, Dl Nani este şi rămâne un fost membru şi candidat al PSD, căruia, dacă Băsescu n-ar fi câştigat alegerile prezidenţiale, făcând astfel posibilă guvernarea PDL, nici nu i-ar fi trecut prin gând să se înscrie în acest partid. [...]  

Pentru votanţii de dreapta mai maturi, Ioan Nani se încadrează într-o tipologie nu prea îndrăgită. Pentru aceştia, Dl Nani rămâne tânărul muncitor din Tătăraşi, cu origine sănătoasă, apreciat de PCR, care a făcut ceva mai târzior facultatea la seral şi a ajuns economist într-una din fabricile patriei. La începutul anilor ’90, când unii luau bătaie de la mineri sau primeau "urările" oamenilor de bine în timp ce stăteau în faţă la Universitate (inclusiv în Iaşi), Dl Nani promova. Băiat deştept!