M-au atacat teroristii!

Teroristii sunt baietii aia rai care pun bombe unde nu te astepti, nu? Ei bine, aflati ca mi-au trimis si mie o bomba. De presa.

Ca sa fiu corecta, cred ca nu e chiar bomba, ci bombita. Acum doua zile, ma trezesc cu un e-mail, anonim, fireste, cum ii sade bine oricarui curajos. Semnatura – Hermes, IP banal de RCS-RDS, adresa yahoo de la care se intorc mesajele cu "failure notice". Buuun.

Ce scria inauntru?

Indicativ RO (VII): Presa – „Unleash hell!”

Vă prezint o micro-serie cu şapte episoade, în care propun o perspectivă relaxată, pe alocuri serioasă, pe alocuri comică, asupra principalelor instituţii româneşti, după douăzeci de ani de încercări de democraţie.

Precizez de la început că aceste tablete sunt ca un fel de caricaturi: am selectat, cu o subiectivitate asumată, câteva trăsături pe care le-am considerat relevante sau doar surprinzătoare şi le-am scos şi mai mult în evidenţă. Niciuna dintre schiţe nu are pretenţia de descriere exhaustivă a unei realităţi foarte complexe sau de copie fidelă a acesteia. Dacă vreţi poze, mergeţi la fotograf!

1. Instituţia Preşedintelui Romaniei – destin entuziast de ţap ispăşitor
2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti
3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping
6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare
7. Presa – „Unleash hell!”

7. Presa – „Unleash hell!”

Despre presa românească aş putea spune că e ca femeile, în sensul acela constatat de Erasmus din Rotterdam, că nu poţi trăi nici cu ele, nici fără ele. De altfel, de fiecare dată când încerc să spun ceva despre mass-media îmi vine în cap câte un oximoron, aşa că nici nu voi mai încerca să mă feresc de alăturările de termeni contradictorii.

Aşadar, presa noastră e puternică şi slabă, în acelaşi timp. Nu o poate distruge nicio guvernare, dar a nenorocit-o foamea de bani şi/sau putere şi goana după audienţă cu orice preţ. Până la urmă, presa s-a construit singură după Revoluţie, în ciuda tuturor vicisitudinilor, dar s-a şi decredibilizat singură, prin parti-pris-uri neasumate onest şi bazate nu pe convingeri, ci pe ordin de la patroni, prin jurnalişti care îşi vând şi sufletul pentru câţiva arginţi sau uneori doar pe capace de bere, prin şantaje de presă care nu sunt chiar excepţia în breaslă, prin populism cât încape, mai ceva ca la politicieni, şi, în general, printr-o sfântă durere în cot de deontologie. A forţat nota şi a demontat până şi mitul că nu se pot câştiga alegeri împotriva presei. Ei, ce-şi face omul cu mâna lui nici dracu' nu desface.

În acest moment, părerea mea este că presa se află într-unul dintre cele mai proaste momente ale sale, reîntorcându-se la excese ce ne amintesc de anii ’90, dar în altă prezentare, cu mult sclipici, cu machete de calitate, lumini şi camere scumpe. Spun asta cu mare părere de rău şi mi-au spus-o şi alţii. Consumatori „cronici” de media au declarat că sunt zile în care simt nevoia să facă un act de minimă igienă psihică şi se izolează de presă. Nu citesc ziarele, dar mai ales nu deschid televizoarele. Sau le deschid, dar se uită la filme şi la meciuri. Internetul a devenit cel mai digerabil, pentru că poţi evita mult mai uşor ce îţi displace. Scuza presei este că „asta cere publicul”. Dar chiar să nu fie nicio diferenţă, decât de două milenii, între omul care voia sânge şi moarte în arena cu gladiatori şi cetăţeanul cu o telecomandă în mână? Dacă e aşa, atunci asta nu e scuza, ci blestemul jurnalismului.

Indicativ RO (VI): Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare

Vă prezint o micro-serie cu şapte episoade, în care propun o perspectivă relaxată, pe alocuri serioasă, pe alocuri comică, asupra principalelor instituţii româneşti, după douăzeci de ani de încercări de democraţie.

Precizez de la început că aceste tablete sunt ca un fel de caricaturi: am selectat, cu o subiectivitate asumată, câteva trăsături pe care le-am considerat relevante sau doar surprinzătoare şi le-am scos şi mai mult în evidenţă. Niciuna dintre schiţe nu are pretenţia de descriere exhaustivă a unei realităţi foarte complexe sau de copie fidelă a acesteia. Dacă vreţi poze, mergeţi la fotograf!

1. Instituţia Preşedintelui Romaniei – destin entuziast de ţap ispăşitor
2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti
3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping
6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare
7. Presa – „Unleash hell!”

6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare

Armata şi Poliţia au pornit cu un handicap după Revoluţie, handicap care, având în vedere felul rigid în care se pot face promovările în astfel de instituţii ierarhice, nu a putut fi depăşit uşor. „Armata e cu noi” n-a putut şterge imediat imaginea de instituţie apropiată de regimul ceauşist şi chiar folosită de acesta pentru activităţi represive (dacă aveţi dubii asupra acestui aspect, nu trebuie să mergeţi cu gândul până la „cine-a tras în noi?”, ci întrebaţi-vă, de exemplu, cine prindea „trădătorii” care voiau să fugă din paradisul socialist).

Poate şi mai tare a săpat la imaginea celor două instituţii părerea populară că angajaţii acestora, chiar şi cei cu grade mari, n-ar fi tocmai printre cei mai inteligenţi reprezentanţi ai naţiunii, deşi, în principiu, ar trebui să reprezinte o elită. Chiar şi azi bancurile cu politişti şi conotaţiile asociate popular termenului „apevist” au rămas valabile. Şi adevărul e că nu găseşti pe toate drumurile politişti sau militari de carieră care să nu vorbească puţin sacadat şi poticnit, sau care să aibă un vocabular foarte bogat şi nuanţat.

Mulţi dintre „vechii” cu grade mari încă apar, din când în când, pe la televizor, fie ca să protesteze împotriva unei eventuale micşorări a pensiilor, chiar dacă e vorba de cele de zeci de milioane, fie ca să prezinte tot felul de ipoteze asupra trecutului, prezentului şi viitorului, deseori fantasmagorice şi tributare din greu teoriei conspiraţiei. N-am reuşit încă să-mi explic această afinitate între uniforma militară şi teoria conspiraţiei. O altă afinitate, poate mai uşor de justificat, este cea între purtătorii de stele multe şi mari (cu excepţia foarte bătrânilor veterani de război, câţi au mai rămas) şi ideologiile de stânga, dublată adesea de o tuşă naţionalistă şi un anti-occidentalism funciar. Afinitatea aceasta spre stânga e transmisă, în multe cazuri, copiilor, dar la ei s-a pierdut nota anti-occidentală şi, dimpotrivă, s-a transformat într-o rafinată atracţie faţă de bani şi obiecte de valoare, fie ele şi ceva mai vestice. Greaua moştenire, ce să-i faci!

Indicativ RO (V): Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping

Vă prezint o micro-serie cu şapte episoade, în care propun o perspectivă relaxată, pe alocuri serioasă, pe alocuri comică, asupra principalelor instituţii româneşti, după douăzeci de ani de încercări de democraţie.

Precizez de la început că aceste tablete sunt ca un fel de caricaturi: am selectat, cu o subiectivitate asumată, câteva trăsături pe care le-am considerat relevante sau doar surprinzătoare şi le-am scos şi mai mult în evidenţă. Niciuna dintre schiţe nu are pretenţia de descriere exhaustivă a unei realităţi foarte complexe sau de copie fidelă a acesteia. Dacă vreţi poze, mergeţi la fotograf!

1. Instituţia Preşedintelui Romaniei – destin entuziast de ţap ispăşitor
2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti
3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping

6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare

7. Presa – „Unleash hell!”

5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping

Biserica pare, la o primă vedere, preocupată mult mai mult de ziduri, păduri şi ochiul-dracului decât de sufletul şi bunăstarea credincioşilor. Vectorii comuni de imagine ai Bisericii nu sunt, în rândul populaţiei, călugării eterici cu privirea senină, despre care simţi că ar fi o impietate să spui o vorbă rea, nici doctorii în teologie care să-ţi inspire respect pentru erudiţia lor, ci miile de preoţi parohi, unii agramaţi, destui cu vicii ruşinoase şi dintre care mulţi par să-şi fi obţinut parohia nu pe har, ci pe pile sau şpăgi.

Dacă enoriaşii catolici de prin alte ţări au probleme cu pedofilia unor prelaţi, noi avem probleme cu arghirofilia. Iar arghirofilia unor preoţi e şocantă, dublată nu rareori de o ipocrizie care te îndepărtează nu doar de biserica în care slujesc, ci de Biserică în general. Renumitele „buzunare de popă”, în care intră destul, dar din care nu iese riguros niciodată o chitanţă, sunt subiect de glume, dar deseori şi de indignare.

Indicativ RO (IV): Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”

Vă prezint o micro-serie cu şapte episoade, în care propun o perspectivă relaxată, pe alocuri serioasă, pe alocuri comică, asupra principalelor instituţii româneşti, după douăzeci de ani de încercări de democraţie.

Precizez de la început că aceste tablete sunt ca un fel de caricaturi: am selectat, cu o subiectivitate asumată, câteva trăsături pe care le-am considerat relevante sau doar surprinzătoare şi le-am scos şi mai mult în evidenţă. Niciuna dintre schiţe nu are pretenţia de descriere exhaustivă a unei realităţi foarte complexe sau de copie fidelă a acesteia. Dacă vreţi poze, mergeţi la fotograf!

1. Instituţia Preşedintelui Romaniei – destin entuziast de ţap ispăşitor
2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti
3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping
6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare
7. Presa – „Unleash hell!”

4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”

Justiţia, în general, are mari probleme de credibilitate: procese lungi cu rezultate ciudate, sentinţe care se bat cap în cap, condamnări ale României la CEDO, arestări şi eliberări greu de înţeles pentru simplul cetăţean, zvonuri insistente despre mită, scurgeri de informaţii în presă, venituri „speciale” apărate cu ghearele şi cu dinţii, figuri de primă mărime ce ne amintesc de Jurassic Park, doamne magistrat de o vulgaritate care ar trebui interzisă prin lege şi domni judecători cu relaţii de prietenie în cele mai dubioase medii. Cică noul Cod de procedură penală va rezolva măcar o parte din problemă, cea cu lungimea proceselor penale. Pentru restul, tare mi-e teamă că degeaba „s-a votat Codul penal, of, mamă dragă”, cum cânta Vali Sterian.

Cu toţi aceşti clopoţei de coadă, justiţia încă mai prinde şoareci şi tot ea este şi ultima speranţă pentru mulţi rumâni sărmani. Ba mai mult, cu toate vorbele rele despre justiţie, ea a devenit invocată în ziua de azi tot mai des, căci aproape nu există ceartă între două precupeţe în care acestea să nu-şi strige una alteia „te dau în judecată, fă proasto!”. De unde se vede că există totuşi un grad mare de încredere în puterea judecătorească la nivelul de bază al societăţii. Când eram eu mică, părinţii le spuneau copiilor că vine bau-bau dacă nu sunt cuminţi. Acum le-or fi spunând că îi dau în judecată.

Indicativ RO (III): Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup

Vă prezint o micro-serie cu şapte episoade, în care propun o perspectivă relaxată, pe alocuri serioasă, pe alocuri comică, asupra principalelor instituţii româneşti, după douăzeci de ani de încercări de democraţie.
Precizez de la început că aceste tablete sunt ca un fel de caricaturi: am selectat, cu o subiectivitate asumată, câteva trăsături pe care le-am considerat relevante sau doar surprinzătoare şi le-am scos şi mai mult în evidenţă. Niciuna dintre schiţe nu are pretenţia de descriere exhaustivă a unei realităţi foarte complexe sau de copie fidelă a acesteia. Dacă vreţi poze, mergeţi la fotograf!

1. Instituţia Preşedintelui Romaniei – destin entuziast de ţap ispăşitor
2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti
3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping
6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare
7. Presa – „Unleash hell!”

3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup

Parlamentul e atacat şi dinafară, dar şi dinăuntru, aşa că nu e surprinzător că nu se bucură de mare încredere din partea publicului larg.

„Produsele” muncii sale sunt adesea încâlcite, contradictorii şi, în unele cazuri, chiar suspecte. Puterea şi opoziţia se ceartă, se jignesc, se îmbrâncesc şi arată cu degetul întotdeauna spre „ceilalţi”, fără a se gândi un moment că rezultatul, în faţa unei mari părţi a populaţiei, va fi că aceasta îi va considera pe toţi nişte trântori cu gura mare.

În momentul intrării în tagma parlamentarilor, tragedia e că inclusiv oamenii de bună-credinţă devin în ochii populaţiei, automat, suspecţi. Şi dacă tot sunt arătaţi cu degetul, cei mai mulţi aleg între două variante: ori se retrag într-un autism comunitar şi dispar în anonimat, ori încearcă să joace activ după regulile locului, intrându-se astfel într-un cerc vicios.

Cea mai mare deziluzie a celor ce reuşesc să ajungă parlamentari e dată de faptul că, după ce s-au zbătut din răsputeri să ajungă acolo, constată că nu au mare putere. Căci Parlamentul e puternic, dar parlamentarul e slab. Şi adevărul e că un deputat obişnuit e terchea-berchea pe lângă un primar înfipt, un prefect „cu sânge” sau un preşedinte de consiliu judeţean „viu”. Parlamentarii devin importanţi doar de câteva ori în patru ani, când se votează ceva semnificativ şi voturile sunt echilibrate. Atunci îi curtează şi îi ademenesc toţi. Când există o majoritate confortabilă, parlamentarul de provincie, fără funcţii importante în partidul său, e în Casa Poporului un fel de slujbaş la care se uită de sus până şi băieţii de la pază. Când iese pe stradă, parlamentarul acesta îşi redobândeşte demnitatea de a fi înjurat copios, ca fiind cheia şi lăcata răului din această ţară.

Indicativ RO (II): Guvernul – distribuitor falimentar de peşti

Vă prezint o micro-serie cu şapte episoade, în care propun o perspectivă relaxată, pe alocuri serioasă, pe alocuri comică, asupra principalelor instituţii româneşti, după douăzeci de ani de încercări de democraţie.

Precizez de la început că aceste tablete sunt ca un fel de caricaturi: am selectat, cu o subiectivitate asumată, câteva trăsături pe care le-am considerat relevante sau doar surprinzătoare şi le-am scos şi mai mult în evidenţă. Niciuna dintre schiţe nu are pretenţia de descriere exhaustivă a unei realităţi foarte complexe sau de copie fidelă a acesteia. Dacă vreţi poze, mergeţi la fotograf!

1. Instituţia Preşedintelui Romaniei – destin entuziast de ţap ispăşitor
2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti
3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping
6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare
7. Presa – „Unleash hell!”

2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti

Guvernul nu prea are cum să fie iubit într-o ţară aflată într-o nesfârşită tranziţie spre o struţo-cămilă nedefinită şi în care s-au adunat atâtea decizii economico-sociale greşite încât e greu să mai poată cineva descâlci ghemul. Şi atunci guvernanţii au încercat să-şi cumpere iubirea „supuşilor” fără a descâlci nodurile din urmă, promiţând că „dau” şi uitând să spună că, pe măsură ce dai mai mult, trebuie să şi iei mai mult. Iar ghemul creşte şi creşte, ajungând mai rău ca nodul gordian, în aşteptarea unui Alexandru Macedon.

Indicativ RO (I): Instituţia Preşedintelui României – destin entuziast de ţap ispăşitor

Vă prezint o micro-serie cu şapte episoade, în care propun o perspectivă relaxată, pe alocuri serioasă, pe alocuri comică, asupra principalelor instituţii româneşti, după douăzeci de ani de încercări de democraţie.

Precizez de la început că aceste tablete sunt ca un fel de caricaturi: am selectat, cu o subiectivitate asumată, câteva trăsături pe care le-am considerat relevante sau doar surprinzătoare şi le-am scos şi mai mult în evidenţă. Niciuna dintre schiţe nu are pretenţia de descriere exhaustivă a unei realităţi foarte complexe sau de copie fidelă a acesteia. Dacă vreţi poze, mergeţi la fotograf!

1. Instituţia Preşedintelui Romaniei – destin entuziast de ţap ispăşitor
2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti
3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping
6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare
7. Presa – „Unleash hell!”

1. Instituţia Preşedintelui României – destin entuziast de ţap ispăşitor

Între un statut constituţional delicat şi aşteptări populare foarte mari, generate de modelul cultural şi de modul de alegere, prin vot universal direct, a fi preşedinte în România presupune un grad mare de risc de a fi transformat din „tătucul naţiunii” în ţap ispăşitor şi urât cu pasiune.

Emil Constantinescu, poreclit, printr-o ironie a sorţii, chiar „Ţapul”, a fost singurul care şi-a asumat cu resemnare poziţia, renunţând la candidatură pe motiv de „m-a învins sistemul”. A vrut, probabil, ca acest gest să fie văzut ca unul de renunţare nobilă, scutindu-ne cu eleganţă de zvârcolirile unei lupte pe care ştia că o va pierde. Ghinion! A fost perceput doar ca un gest de renunţare laşă, lăsându-i, cum se spune, cu ochii în soare şi cu fundu-n baltă pe cei care-l susţinuseră. În 2000, Constantinescu nu avea de luptat ca să recâştige Preşedinţia, ci ca să bage un partid istoric în Parlament.
Asta-i viaţa, cum bine remarca Mark Gitenstein că spun românii. N-a fost să fie Cuza, a rămas doar ţap. Ispăşitor.

Ceilalţi doi preşedinţi post-revoluţionari nu s-au lăsat aşa de uşor.

Indicativ RO

Încep de mâine o micro-serie cu şapte episoade, în care propun o perspectivă relaxată, pe alocuri serioasă, pe alocuri comică, asupra principalelor instituţii româneşti, după douăzeci de ani de încercări de democraţie.
Precizez de la început că aceste tablete sunt ca un fel de caricaturi: am selectat, cu o subiectivitate asumată, câteva trăsături pe care le-am considerat relevante sau doar surprinzătoare şi le-am scos şi mai mult în evidenţă. Niciuna dintre schiţe nu are pretenţia de descriere exhaustivă a unei realităţi foarte complexe sau de copie fidelă a acesteia. Dacă vreţi poze, mergeţi la fotograf!

Am denumit cele şapte tablete astfel:

Aron Ralston vs. Ion Româneanu

În contextul discuţiilor despre redresarea bugetului, am scris acum două luni un text despre Aron Ralston, în care explicam că pentru a supravieţui e nevoie, uneori, să facem alegeri dureroase. Revin, pentru ca mi-am dat seama ca am lăsat povestea lui Ralston oarecum neterminată, plus ca între timp m-am gândit să vă prezint şi varianta românească.

Aşadar, ce n-am spus în articolul trecut este că americanul Aron Ralston, rămas fără mână, continuă să facă alpinism, cu succes, şi în ziua de azi, în toamna acestui an intenţionând să escaladeze Everestul. A scris o carte, devenita best-seller, despre experienţa pe care a avut-o. În acest moment, este în post-producţie un film artistic bazat pe povestea sa, regizat de Danny Boyle, cel care a luat Oscarul în 2009, pentru Slumdog Millionaire. În plus, Aron Ralston ţine conferinţe în care explică faptul că prin decizia dificilă din 2003 nu şi-a pierdut mâna, ci şi-a câştigat înapoi viaţa, fiecare dintre discursurile sale aducându-i între 15.000 şi 40.000 dolari.
Aceasta este povestea lui Aron Ralston.

Să vă spun acum povestea lui Ion Româneanu, care s-a aventurat pe trasee montane periculoase, îndemnat de diverşi amici, precum Pesedeanu, Peneleanu, Pedeleanu şi alţii. Cum îi promitea unul un peisaj mai frumos, cum se lăsa ademenit, fără să se întrebe dacă e capabil să ajungă în acele locuri şi cu ce riscuri. Până la un punct, istoria lui seamănă cu a americanului: şi-a prins braţul într-o stâncă, fără posibilitate de eliberare.

Aici intervine modificarea.