De la "panem et circenses" la "de lege ferenda"

Cred că aproape toți cei care au urmărit ședința Consiliului Județean de astăzi au avut tendința de a o descrie ca fiind un adevărat circ. Și, chiar dacă, în funcție de simpatii sau antipatii, putem aprecia că unii au greșit mai mult și alții mai puțin, realitatea este că toate părțile implicate au avut o contribuție la impresia generală dezagreabilă pe care a produs-o această ședință.

Dacă ne gândim la expresia latină panem et circenses, putem spune că am avut astăzi asigurat circul. Și totuși, a fost utilă și această ședință la ceva. Din punctul meu de vedere, a produs chiar o pâine: o pâine de mâncat pentru juriști și parlamentari, întrucât convocarea celor două ședințe extraordinare ale CJ Iași a scos în evidență faptul că ar fi nevoie de o

20 mai

Luată de treburile zilnice, nu mi-am dat seama că astăzi este 20 mai. Mulți își amintesc această dată doar ca fiind ziua primelor alegeri de după Revoluție. Ion Iliescu a fost ales președinte cu un scor zdrobitor: 85,07%, ceea ce i-a făcut pe unii să constate, amar, că nu degeaba a coincis ziua alegerilor cu sărbătoarea creștin-ortodoxă Duminica Orbului.

Pe 20 mai s-a născut, însă, și Corneliu Coposu. Poate că n-aș fi ținut minte această dată, dacă nu m-aș fi gândit, chiar în acei ani tulburi, ce ”cadou” frumos i-a făcut neamul românesc de ziua lui, după 17 ani de pușcărie. Pentru foștii deținuți politici cred că alegerile din 20 mai 1990 au reprezentat un moment extrem de frustrant, aproape de neînțeles. Până și Petre Țuțea a izbucnit într-un moment de supărare: ”Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniță pentru un popor de idioți! De asta numai eu am fost în stare…”, spunea Țuțea cu năduf, după alegeri. Și i-am înțeles supărarea, care l-a făcut pe el, un mare român, să spună acel lucru. Dar Corneliu Coposu nici măcar nu și-a exprimat niciodată amărăciunea pentru rezultatele din 1990 prin vorbe grele, reușind să împrăștie în jurul său speranță și lumină. Că unii au fost orbi, nu a fost vina lui.

Corneliu Coposu a fost pus în libertate în 1964. Pe atunci, viitorul președinte Iliescu avea deja 20 de ani de când intrase în Uniunea Tineretului Comunist și 11 ani de când era membru PCR. În 1956, Ion Iliescu devenise secretar al C. C. al UTC, chiar în anul în care Corneliu Coposu, ținut în arest preventiv din 1947, era condamnat la muncă silnică pe viață, pentru "înaltă trădare a clasei muncitoare" și "crimă contra reformelor sociale". În timp ce fostul deținut politic, absolvent al Facultății de Drept, era nevoit să se angajeze muncitor necalificat ca să supraviețuiască, Iliescu ajungea membru în Comitetul Central al PCR.













După 1989, Ion Iliescu a condus România, din cea mai înaltă funcție, timp de 10 ani. Corneliu Coposu n-a apucat nici măcar să trăiască ziua în care s-a produs alternanța la putere, în 1996. Dar schimbarea de direcție a României i s-a datorat, în mare măsură, și lui. Foarte multe dintre ideile susținute de Corneliu Coposu în 1990, fiind taxat ca ”dușman al poporului”, au fost, chiar dacă târziu și adesea datorită presiunilor occidentale, adoptate de ”oamenii de bine” ai lui Iliescu. Întotdeauna mi-a plăcut titlul unei cărți a lui Richard M. Weaver, folosită de libertarienii din SUA, la un moment dat, ca slogan: ”Ideas have consequences”. Chiar au. Iar istoria este ironică. Cred că numele lui Ion Iliescu va rămâne pe vecie asociat cu mineriadele, în timp ce Corneliu Coposu va fi, mereu, Seniorul.

I-am întâlnit pe amândoi; pe Ion Iliescu o singură dată, în București,

Porcul anticonstituțional

Mă irită primarii care se plâng că nu pot rezolva problemele comunității fiindcă parlamentarii nu au făcut suficient lobby la București ca să primească administrația locală bani în plus. Când i-am ales, nu ne-au spus că prestația lor depinde, în mod decisiv, de cea a parlamentarilor din circumscripție. Și, până la urmă, cum gândesc ei că ar trebui să fie viața de primar? Parlamentarii să aducă bani cu nemiluita și primarii doar să-i cheltuiască? Mersi, dacă-i dai un card, de cheltuit bani până și o pițipoancă știe, fără să urmeze cine știe ce cursuri speciale în domeniu.

Nu-mi plac nici parlamentarii care se laudă că ”au adus mulți bani”. Lăsăm la o parte faptul că uneori nici nu e adevărat, iar ei cotcodăcesc întruna, ca găina care a făcut o mărgică. Dar chiar dacă ar fi adevărat, tot n-ar trebui să spună aceste lucruri în public, din motive pe care le voi detalia mai jos.

În mandatul 2000-2004, când era PSD la guvernare, politicienii ieșeni din acest partid erau criticați că ”nu fac precum cei de la Bacău”, care au adus mai mulți bani orașului/județului lor, prin influența pe care o aveau la centru. Țin minte că eram într-o zi invitată la o emisiune, când am auzit același refren: de ce nu fac pesediștii ieșeni ca Hrebenciuc & Co? Am încercat să explic atunci că ”grupul de la Bacău” nu poate și nu trebuie să fie un exemplu.

Bugetul guvernamental disponibil pentru toate județele este ca un tort cu mărime finită,

Totalitarismul, de la origini la consecințe

Astăzi am participat la Conferința Națională ”Totalitarismul de la origini la consecințe”, organizată pe 3-4 mai 2011 de Universitatea ”Petre Andrei” din Iași și Centrul Cultural German Iași, în parteneriat cu Revista ”Sfera Politicii”, Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România și Revista ”Observator Cultural”.

În afara comunicărilor, organizate pe opt secțiuni, a avut loc vernisajul expoziției „Hannah Arendt - Încrederea în om” și proiecția filmului „Execuția”, prezentat de Marius Oprea.

Pe parcursul conferinței au prezentat lucrări: Caius Dobrescu, George Bondor, Florin Mitrea, Vasile Boari, Carmen Mușat, Anton Carpinschi, Lavinia Betea, Cristian Bocancea, Stelian Tănase, Sabin Drăgulin, Chung Hong Key, Doru Tompea, Antonio Patraș, Daniel Șandru, Mark Bucuci, Marius Oprea, Constantin Ilaș, Cristiana Arghire, Natalia Vlas, Sorin Bocancea (coordonatorul conferinței), Georgeta Condur, Tudor Pitulac și Ovidiu Șimonca.

Mai jos găsiți o formă prescurtată și simplificată, fără referințele bibliografice, a comunicării mele, despre ”omul nou”. Textele integrale ale tuturor autorilor care au participat la conferință vor fi publicate în ”Sfera Politicii”.

Avatarurile omului nou – din comunism în postcomunism

În publicitate, există un cuvânt magic. După unele cercetări, se pare că el ar mări impactul reclamelor de televiziune în medie cu 17%. Acesta este cuvântul ”nou”. Și dacă un simplu detergent se vinde mai bine pentru că este livrat sub eticheta ”nou”, nu ar trebui să ne mire farmecul pe care l-a exercitat asupra multora conceptul de ”om nou”.

Omul Nou propus de ideologiile de extremă dreapta era puternic din punct de vedere fizic și moral. El admira forța, disprețuia slăbiciunea și, așa cum spunea Hitler însuși, era ”rapid ca un ogar, rezistent ca pielea tăbăcită și dur ca oțelul Krupp”.

În textele sovietice, descrierea Omului Nou este chiar mai entuziastă. În ceea ce privește capacitățile intelectuale, ”omul de rând va atinge nivelul unui Aristotel, unui Goethe, unui Marx. Și, deasupra tuturor acestor înălțimi, noi culmi se vor ridica”, afirma Troțki. Fizic, ”corpul îi va deveni mai armonios, mișcările mai bine ritmate, vocea mai melodioasă” și, căpătând valențe de supra-om, ”va reuși să-și stăpânească procesele semi-conștiente și inconștiente ale propriului organism: respirația, circulația sângelui, digestia, reproducția”.

Adevărul despre uciderea lui Bin Laden :)

Nu cred că trupele americane de comando l-au ucis pe Osama bin Laden. Eu cred că a fost vorba, de fapt, de serviciile secrete ale lui Băsescu. Speriat la culme de surpriza anunțată pentru ziua de luni de Sorin Ovidiu Vântu și de faptul că acum nu va mai trebui să se bată doar cu SOV și motanul, ci cu ditamai Elanul,

Puțini am fost, mulți am rămas

Cu ocazia nunții din familia regală britanică, studiourile de televiziune au fost invadate de tot felul de comentatori, dându-se care mai de care mai monarhist. S-a ajuns la ideea că monarhia ar fi preferabilă până și la Antena 3, unde se lăfăie, de obicei, mulți dintre cei care, în anii ’90, își extrăgeau seva electorală din ideea că țărăniștii și Căposu' sunt dușmanii poporului, fiindcă vor să aducă regele și moșierii înapoi.

După război, mulți viteji se-arată. Când riscai să iei un pietroi în cap

Astă-seară înregistrăm în familie

Pe vremea când eram în liceu, la Suceava, doi amici veneau de la Cetatea de Scaun. Pe drum, văd ei o apă stătută, bâhlită, verde de la câtă mătasea-broaștei era în ea. Unul dintre ei, să-i spunem M., n-are ce face și-i zice celuilalt: ”Pariu că n-ai curaj să te bagi în apa aia împuțită!”. Sigur pe el că niciun om întreg la cap n-ar intra îmbrăcat în bâhlița aceea, mai ales că urma să traverseze orașul pentru a ajunge acasă, M. plusează: ”Uite, dacă intri în apă, îți dau 1000 de lei”.

Era pe vremea lui Ceaușescu, iar pentru niște tineri suma aceea reprezenta o mică avere, chit că nu puteai să cumperi cu ea decât un cartuș de Kent de la bișnițari sau o pereche de blugi ”originali”. Până una-alta, era aproape jumătate din salariul lunar al unui om de rând, ceea ce nu era deloc de lepădat pentru un licean.

Celălalt,

Povestea unui om leneş

Cică era odată într-un sat mare un om grozav de leneş, cu numele Floricel. Şi rubedeniile, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărâră să-l facă senator. Piaza rea făcu, însă, ca nu toți sătenii să fie de acord cu asta, așa că leneșul ieși al doilea la număr de voturi, după unul pe nume Ionel. Dar tot de noroc să se plângă cineva... Când se făcură socotelile, ieși că peneleneamul lui Floricel avea totuși dreptul la un jilț în acea parte de sat, așa că leneșul primi slujba. Asta-i aduse un ban cinstit și câțiva servitori harnici, care-l ajutau la treburi, îi mânau căruța, îi duceau odrasla la școală și-i cumpărau barabule de la piață.

Trecu vremea, dar leneșului tot nu-i plăcea deloc treaba. Când îi numărară zilele de muncă, văzură că aista nu mergea nici să semneze zapisul decât o dată la două luni. Așa că sătenii iar se sfătuiră și hotărâră să-l spânzure politic, pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa, se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi și bliț, ca pe un butuc nesimţitoriu, şi hai cu dânsul la gazetă, la locul de spânzurătoare.
Aşa era pe vremea aceea.

La gazetă se întâlnesc ei cu o cucoană, stăpâna locului, pe numele ei Patricia. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om încercănat, care sămăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi ţărani, zicând:

- Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav de putere, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.

WikiLeaks cu specific românesc: rață penibilă pe varză jurnalistică

De ieri noapte am început să citesc documentele WikiLeaks referitoare la România. Sunt multe de comentat, dar nici nu am vreme acum, nici nu e momentul potrivit, având în vedere că s-a dat publicității o foarte mică parte din cele 1027 de documente anunțate de CRJI.

Ce se constată, însă, chiar din primele ore, este că a început lupta pentru prezentarea textului în lumina dorită de fiecare parte interesată. Din păcate, avem de-a face, din nou, cu un moment rușinos pentru presa din România, care încearcă, după bunul obicei autohton, manipularea publicului.

Comentatorii eterni din studiourile de televiziune pendulează între a face mare caz de câte o formulare și a spune că nu e nimic relevant în aceste documente, în funcție de cine e personajul politic vizat de una sau alta dintre telegrame. Titlurile și traducerile din mass media eludează anumite nuanțe sau introduc unele noi și n-aș putea spune exact cât e neprofesionalism și cât e intenție de manevrare a informațiilor.

Un singur exemplu de astăzi: Adevărul a tradus, în mod jenant, „lame duck”, un termen cu înțeles politologic clar în SUA (fără conotații jignitoare și adecvat în contextul în care guvernul Boc picase prin moțiune de cenzură, dar continua să rămână să gestioneze problemele curente până la votarea în Parlament a unui nou executiv), prin „penibil”.

Ulterior, remarcând că e prea de tot și că ar putea avea chiar consecințe de natură diplomatică, ziarul a corectat termenul „penibil” în titlul din prima pagină a site-ului cu acela de „care e pe cale să cadă”, dar l-a păstrat în titlul care apare la deschiderea propriu-zisă a articolului (vezi foto 1 și 2), iar în interiorul acestuia l-a tradus pur și simplu prin „care arată ca o rață șchioapă”, ceea ce pentru cititorul român neavizat sună ridicol, interpretabil și chiar insultător.

Zoon Politikon

Publicat și pe blogul Tele M

Mi s-a întâmplat de câteva ori ca oamenii care știau că moderez o emisiune politică să mă întrebe cum sunt politicienii în afara timpului de emisie. N-am putut niciodată să dau un răspuns pertinent, fiindcă, normal, nu sunt toți la fel.

Unii sunt degajați, amabili, plăcuți și, în mod evident, inteligenți. Unii încearcă să fie prietenoși, dar nu le iese prea bine, fiindcă se vede de la o poștă că nu sunt ei înșiși în acea ipostază. Unii sunt crispați, formali și incapabili de a ieși din rolul pe care cred ei că trebuie să-l joace. Unii sunt grăbiți, alții, dimpotrivă, au chef de discuții prelungite.

Interesant este că unii se transformă vizibil atunci când ies din emisiune. În general, în bine. Fiindcă, dacă e să fiu corectă, trebuie să recunosc faptul că sunt mai mulți cei care au un comportament plăcut decât ceilalți, antipaticii. N-am să spun niciodată public, și cu atât mai puțin pe un blog, care sunt ”antipaticii” cu care am avut de-a face.

Dar am să vă spun câteva tipuri de politicieni care nu-mi plac:

1. ”dinozaurul mărinimos”: e un politician care a deținut în decursul timpului diverse funcții (nu e exclus să fi fost chiar și pe vremea comunismului), ceea ce l-a făcut să cunoască mulți ziariști, inclusiv din aceia care se duceau la evenimente în funcție de cantitatea de grisine de pe masă. Această vastă experiență, dublată de o părere excesiv de bună despre el însuși, îl face să se comporte cu jurnaliștii cu o familiaritate slinoasă, convins fiind că toți sunt niște rupți în coate, dispuși să se vândă pentru o măslină sau doar pentru puțină atenție din partea marelui stăpân. Ca să-l recunoașteți, nu e nevoie să-l vedeți într-un post de televiziune, e suficient să-l urmăriți cum se comportă la restaurant cu chelnerii. Deși e ciudat pentru mine, are un electorat consistent, format, în general, din oameni de o anumită vârstă, fie din categoria săracilor, fie din cea a unor foști activiști sau apeviști care nu-l văd grobian, ci puternic. Nu e foarte bogat, ci doar înstărit. Îi plac chiolhanurile și laudele, dar e cam ”proletar” în gusturi: pantofii săi sunt de calitate îndoielnică, preferă kitsch-ul lustruit și femeile fără stil.