Cu ocazia nunții din familia regală britanică, studiourile de televiziune au fost invadate de tot felul de comentatori, dându-se care mai de care mai monarhist. S-a ajuns la ideea că monarhia ar fi preferabilă până și la Antena 3, unde se lăfăie, de obicei, mulți dintre cei care, în anii ’90, își extrăgeau seva electorală din ideea că țărăniștii și Căposu' sunt dușmanii poporului, fiindcă vor să aducă regele și moșierii înapoi.
După război, mulți viteji se-arată. Când riscai să iei un pietroi în cap dacă îndrăzneai să pui public în discuție forma de guvernământ a României, unde erau, frate, toți acești monarhiști de rit nou? Unde erau când guvernul controlat de Ion Iliescu îl expulza pe Regele Mihai din țară, pe 26 decembrie, sub pretextul mincinos că nu are viză? Unde erau când până și avionul charter cu care sosiseră membrii familiei regale era confiscat, autoritățile pretinzând că piloții aeronavei au fost găsiți în stare de ebrietate? Unde erau acești monarhiști când mult-iubitul Ion Iliescu a împiedicat cât a putut revenirea regelui în țară și a refuzat să-i reacorde cetățenia română (lucru realizat abia în 1997 de Emil Constantinescu)? Unde erau toți acești monarhiști când același Ion Iliescu obținea 85,07% la alegerile prezidențiale din 1990?
Ieri, mulți suspinau prin studiourile de televiziune, fiindcă, vezi Doamne, am fi putut și noi să fim o monarhie constituțională... Ce frumos, ce romantic, ce idilic! Numai că destui au uitat ce spuneau, ce făceau și ce votau în anii ’90. Acum, unii susțin că sunt de acord cu monarhia, dar nu sunt foarte sigură dacă își doresc, de fapt, ca România să devină regat sau doar un ”mogulat” discret.
La referendumul din 8 decembrie 1991, eu am votat împotriva Constituției feseniste. Cu un an și ceva înainte, în plină democrație originală, familia mea a dormit câteva luni cu fotoliul în dreptul ușii și cu un topor la îndemână, după ce, în campania electorală, tatăl meu și alții fuseseră bătuți și asediați, la propriu, într-o casă căreia i s-au spart geamurile și i s-au tăiat cablurile de telefon și curent, de către niște ”oameni de bine”. Unul dintre ”dușmanii poporului” a fost prins în curte, bătut și pus să strige ”Sus Iliescu!”. Vi se pare hazliu? Lui nu i s-a părut, și cine știe ce s-ar fi întâmplat dacă un unchi de-al meu nu l-ar fi scos din mâinile aprigilor iubitori de democrație, cu furca în mână și cu un ceaun pe cap, drept cască de protecție. La fel de hazliu, nu?
Pe 20 mai 1990, am făcut parte dintre cei numai 2,45% din români care au votat PNȚCD. Dintre cei care se opuneau atunci regimului bântuit de teama întoarcerii regelui și moșierilor, mulți nu mai sunt astăzi printre noi. Cu toate acestea, aflu, de la zi la zi, cât de mulți luptători pentru democrație și monarhiști trăiesc printre noi. Puțini am fost, mulți am rămas!
După război, mulți viteji se-arată. Când riscai să iei un pietroi în cap dacă îndrăzneai să pui public în discuție forma de guvernământ a României, unde erau, frate, toți acești monarhiști de rit nou? Unde erau când guvernul controlat de Ion Iliescu îl expulza pe Regele Mihai din țară, pe 26 decembrie, sub pretextul mincinos că nu are viză? Unde erau când până și avionul charter cu care sosiseră membrii familiei regale era confiscat, autoritățile pretinzând că piloții aeronavei au fost găsiți în stare de ebrietate? Unde erau acești monarhiști când mult-iubitul Ion Iliescu a împiedicat cât a putut revenirea regelui în țară și a refuzat să-i reacorde cetățenia română (lucru realizat abia în 1997 de Emil Constantinescu)? Unde erau toți acești monarhiști când același Ion Iliescu obținea 85,07% la alegerile prezidențiale din 1990?
Ieri, mulți suspinau prin studiourile de televiziune, fiindcă, vezi Doamne, am fi putut și noi să fim o monarhie constituțională... Ce frumos, ce romantic, ce idilic! Numai că destui au uitat ce spuneau, ce făceau și ce votau în anii ’90. Acum, unii susțin că sunt de acord cu monarhia, dar nu sunt foarte sigură dacă își doresc, de fapt, ca România să devină regat sau doar un ”mogulat” discret.
La referendumul din 8 decembrie 1991, eu am votat împotriva Constituției feseniste. Cu un an și ceva înainte, în plină democrație originală, familia mea a dormit câteva luni cu fotoliul în dreptul ușii și cu un topor la îndemână, după ce, în campania electorală, tatăl meu și alții fuseseră bătuți și asediați, la propriu, într-o casă căreia i s-au spart geamurile și i s-au tăiat cablurile de telefon și curent, de către niște ”oameni de bine”. Unul dintre ”dușmanii poporului” a fost prins în curte, bătut și pus să strige ”Sus Iliescu!”. Vi se pare hazliu? Lui nu i s-a părut, și cine știe ce s-ar fi întâmplat dacă un unchi de-al meu nu l-ar fi scos din mâinile aprigilor iubitori de democrație, cu furca în mână și cu un ceaun pe cap, drept cască de protecție. La fel de hazliu, nu?
Pe 20 mai 1990, am făcut parte dintre cei numai 2,45% din români care au votat PNȚCD. Dintre cei care se opuneau atunci regimului bântuit de teama întoarcerii regelui și moșierilor, mulți nu mai sunt astăzi printre noi. Cu toate acestea, aflu, de la zi la zi, cât de mulți luptători pentru democrație și monarhiști trăiesc printre noi. Puțini am fost, mulți am rămas!
Si mie mi s-a parut ciudata cotitura nu numai de pe Antena 3, ci si de pe Realitatea. Explicatia cu "mogulatul discret" ca tip de oligarhie e chiar interesanta. Poate din expresie ar putea fi forjat un concept neaos ce descrie particularitatea unei tentative de regim oligarhic in Romania. Iar intamplarea cu "oamenii de bine" ar trebui si ea dezvoltata. Vrem dezvaluiri complete!
RăspundețiȘtergere@ Anonim: Am luat in considerare sugestiile dvs. Cred ca intamplarea cu "oamenii de bine" chiar reprezinta un episod relevant al democratiei romanesti din anii '90 si poate ca o voi povesti intr-o zi mai pe larg.
RăspundețiȘtergere