Povestea unui om leneş

Cică era odată într-un sat mare un om grozav de leneş, cu numele Floricel. Şi rubedeniile, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărâră să-l facă senator. Piaza rea făcu, însă, ca nu toți sătenii să fie de acord cu asta, așa că leneșul ieși al doilea la număr de voturi, după unul pe nume Ionel. Dar tot de noroc să se plângă cineva... Când se făcură socotelile, ieși că peneleneamul lui Floricel avea totuși dreptul la un jilț în acea parte de sat, așa că leneșul primi slujba. Asta-i aduse un ban cinstit și câțiva servitori harnici, care-l ajutau la treburi, îi mânau căruța, îi duceau odrasla la școală și-i cumpărau barabule de la piață.

Trecu vremea, dar leneșului tot nu-i plăcea deloc treaba. Când îi numărară zilele de muncă, văzură că aista nu mergea nici să semneze zapisul decât o dată la două luni. Așa că sătenii iar se sfătuiră și hotărâră să-l spânzure politic, pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa, se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi și bliț, ca pe un butuc nesimţitoriu, şi hai cu dânsul la gazetă, la locul de spânzurătoare.
Aşa era pe vremea aceea.

La gazetă se întâlnesc ei cu o cucoană, stăpâna locului, pe numele ei Patricia. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om încercănat, care sămăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi ţărani, zicând:

- Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav de putere, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.
- Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre ţărani; să ierte cinstită faţa dumnevoastră, dar aista e un leneş care nu credem să fi mai având păreche în lume, şi l-am adus la spânzurătoare politică, să se lecuiască de lene, ca să curăţim satul de-un trândav.
- Alei! oameni buni, zise cucoana, înfiorându-se; păcat, sărmanul, să moară ca un câne apolitic fărădelege! Că doară ce altceva știe omul aista să facă pentru a-și câștiga pâinea? Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo ceva galbeni și un hambar plin cu posmagi, ia aşa, pentru împrejurări grele de criză, Doamne fereşte! A mânca la posmagi şi-a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai perde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii. Și dacă oi putea, l-oi ajuta să ajungă pe vârful dealului, la palatul cela care se vede în zare, unde sunt posmagi mai mulți și mai buni. Iară el nu trebuie să facă nimica; m-oi nevoi eu să-i fac toată munca ce ar trebui s-o facă el în palat și mi-oi mai scoate și eu din pagubă.

În timp ce cucoana Patricia zicea aceste vorbe, se apropiară alte două prea-cinstite cucoane: Felicia și Zefira.

- L-oi ajuta și eu pe omul aista s-ajungă la palat, zise Zefira. Iară mai târziu, mi-a fi și el recunoscător când oi da de greu prin cele curți.
- D-apăi eu chiar n-am cum sta deoparte, zise cucoana Felicia. Demult plănuiesc și robotesc cât îi ziulica de lungă pentru palatul cela. Iaca, pun și eu la bătaie niște boi antenați, să ajungă mai repede la palat, că ăștia cu care-l duceți acuma sunt cam becisnici. Eu n-am pretenții mari în schimb, pohtesc doar să fiu al doilea om în sat.

Auzind acestea, sătenii ziseră:

- I-auzi, măi leneşule, ce spun cucoanele; că te-or pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunerecul să te bată, uriciunea oamenilor! Sai degrabă din car şi mulţămeşte cucoanelor, că te-au scăpat de la muncă şi-ai dat peste belşug, luîndu-te sub aripa dumnealor. Cucoana Patricia, cu bunătatea dumisale, îţi dă chiar acuma adăpost şi posmagi; celelalte cucoane îți dau boi antenați și tot ce-ți trebuie să ajungi să mănânci posmagi chiar în palatul cela din deal, printre cucuvele; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i şi asta. Dar tot de noroc să se plângă cineva... Bine-a mai zis cine-a zis că: "Boii ară şi caii mănâncă". Hai, dă răspuns cucoanelor, ori aşa, ori aşa, că n-au vreme de stat la vorbă cu noi.
- Da' muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul, fără să se cârnească din loc.
- Ce-a zis? întrebară cucoanele pe săteni.
- Ce să zică, milostive cucoane, răspunde unul. Ia, a vorbit și el, că-i bun orator, și întreabă, că muieţi-s posmagii?
- Vai de mine şi de mine, zise cucoana Patricia cu mirare, încă asta n-am auzit! Da' el nu poate să şi-i moaie?
- Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
- Ba, răspunse leneşul. Eu vorbesc mult și asta-i destulă osteneală. Să-i moaie cucoanele Patricia, Felicia și Zefira. Dacă nu, trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!

Atunci unul dintre săteni zise cucoanelor:

- Bunătatea dumneavoastră, milostive cucoane, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu l-am adus noi la gazetă numai aşa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!

Cucoana Patricia atunci, cu toată bunăvoinţa ce ave, se lehămeseşte şi de binefacere şi de tot, zicând:

- Oameni buni, faceţi dar cum v-a lumina Dumnezeu și Adevărul!

Ce s-o mai întâmpla, nu știu, că povestea acum se scrie. De la Creangă avem un posibil final: ”Iar sătenii duc pe leneș la locul cuvenit și-i fac felul. Şi iaca aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni, şi sătenii aceia de dânsul”. Dar viața bate ficțiunea.
Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa, pe jumătate.