Porcul anticonstituțional

Mă irită primarii care se plâng că nu pot rezolva problemele comunității fiindcă parlamentarii nu au făcut suficient lobby la București ca să primească administrația locală bani în plus. Când i-am ales, nu ne-au spus că prestația lor depinde, în mod decisiv, de cea a parlamentarilor din circumscripție. Și, până la urmă, cum gândesc ei că ar trebui să fie viața de primar? Parlamentarii să aducă bani cu nemiluita și primarii doar să-i cheltuiască? Mersi, dacă-i dai un card, de cheltuit bani până și o pițipoancă știe, fără să urmeze cine știe ce cursuri speciale în domeniu.

Nu-mi plac nici parlamentarii care se laudă că ”au adus mulți bani”. Lăsăm la o parte faptul că uneori nici nu e adevărat, iar ei cotcodăcesc întruna, ca găina care a făcut o mărgică. Dar chiar dacă ar fi adevărat, tot n-ar trebui să spună aceste lucruri în public, din motive pe care le voi detalia mai jos.

În mandatul 2000-2004, când era PSD la guvernare, politicienii ieșeni din acest partid erau criticați că ”nu fac precum cei de la Bacău”, care au adus mai mulți bani orașului/județului lor, prin influența pe care o aveau la centru. Țin minte că eram într-o zi invitată la o emisiune, când am auzit același refren: de ce nu fac pesediștii ieșeni ca Hrebenciuc & Co? Am încercat să explic atunci că ”grupul de la Bacău” nu poate și nu trebuie să fie un exemplu.

Bugetul guvernamental disponibil pentru toate județele este ca un tort cu mărime finită,

Totalitarismul, de la origini la consecințe

Astăzi am participat la Conferința Națională ”Totalitarismul de la origini la consecințe”, organizată pe 3-4 mai 2011 de Universitatea ”Petre Andrei” din Iași și Centrul Cultural German Iași, în parteneriat cu Revista ”Sfera Politicii”, Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România și Revista ”Observator Cultural”.

În afara comunicărilor, organizate pe opt secțiuni, a avut loc vernisajul expoziției „Hannah Arendt - Încrederea în om” și proiecția filmului „Execuția”, prezentat de Marius Oprea.

Pe parcursul conferinței au prezentat lucrări: Caius Dobrescu, George Bondor, Florin Mitrea, Vasile Boari, Carmen Mușat, Anton Carpinschi, Lavinia Betea, Cristian Bocancea, Stelian Tănase, Sabin Drăgulin, Chung Hong Key, Doru Tompea, Antonio Patraș, Daniel Șandru, Mark Bucuci, Marius Oprea, Constantin Ilaș, Cristiana Arghire, Natalia Vlas, Sorin Bocancea (coordonatorul conferinței), Georgeta Condur, Tudor Pitulac și Ovidiu Șimonca.

Mai jos găsiți o formă prescurtată și simplificată, fără referințele bibliografice, a comunicării mele, despre ”omul nou”. Textele integrale ale tuturor autorilor care au participat la conferință vor fi publicate în ”Sfera Politicii”.

Avatarurile omului nou – din comunism în postcomunism

În publicitate, există un cuvânt magic. După unele cercetări, se pare că el ar mări impactul reclamelor de televiziune în medie cu 17%. Acesta este cuvântul ”nou”. Și dacă un simplu detergent se vinde mai bine pentru că este livrat sub eticheta ”nou”, nu ar trebui să ne mire farmecul pe care l-a exercitat asupra multora conceptul de ”om nou”.

Omul Nou propus de ideologiile de extremă dreapta era puternic din punct de vedere fizic și moral. El admira forța, disprețuia slăbiciunea și, așa cum spunea Hitler însuși, era ”rapid ca un ogar, rezistent ca pielea tăbăcită și dur ca oțelul Krupp”.

În textele sovietice, descrierea Omului Nou este chiar mai entuziastă. În ceea ce privește capacitățile intelectuale, ”omul de rând va atinge nivelul unui Aristotel, unui Goethe, unui Marx. Și, deasupra tuturor acestor înălțimi, noi culmi se vor ridica”, afirma Troțki. Fizic, ”corpul îi va deveni mai armonios, mișcările mai bine ritmate, vocea mai melodioasă” și, căpătând valențe de supra-om, ”va reuși să-și stăpânească procesele semi-conștiente și inconștiente ale propriului organism: respirația, circulația sângelui, digestia, reproducția”.

Adevărul despre uciderea lui Bin Laden :)

Nu cred că trupele americane de comando l-au ucis pe Osama bin Laden. Eu cred că a fost vorba, de fapt, de serviciile secrete ale lui Băsescu. Speriat la culme de surpriza anunțată pentru ziua de luni de Sorin Ovidiu Vântu și de faptul că acum nu va mai trebui să se bată doar cu SOV și motanul, ci cu ditamai Elanul,

Puțini am fost, mulți am rămas

Cu ocazia nunții din familia regală britanică, studiourile de televiziune au fost invadate de tot felul de comentatori, dându-se care mai de care mai monarhist. S-a ajuns la ideea că monarhia ar fi preferabilă până și la Antena 3, unde se lăfăie, de obicei, mulți dintre cei care, în anii ’90, își extrăgeau seva electorală din ideea că țărăniștii și Căposu' sunt dușmanii poporului, fiindcă vor să aducă regele și moșierii înapoi.

După război, mulți viteji se-arată. Când riscai să iei un pietroi în cap

Astă-seară înregistrăm în familie

Pe vremea când eram în liceu, la Suceava, doi amici veneau de la Cetatea de Scaun. Pe drum, văd ei o apă stătută, bâhlită, verde de la câtă mătasea-broaștei era în ea. Unul dintre ei, să-i spunem M., n-are ce face și-i zice celuilalt: ”Pariu că n-ai curaj să te bagi în apa aia împuțită!”. Sigur pe el că niciun om întreg la cap n-ar intra îmbrăcat în bâhlița aceea, mai ales că urma să traverseze orașul pentru a ajunge acasă, M. plusează: ”Uite, dacă intri în apă, îți dau 1000 de lei”.

Era pe vremea lui Ceaușescu, iar pentru niște tineri suma aceea reprezenta o mică avere, chit că nu puteai să cumperi cu ea decât un cartuș de Kent de la bișnițari sau o pereche de blugi ”originali”. Până una-alta, era aproape jumătate din salariul lunar al unui om de rând, ceea ce nu era deloc de lepădat pentru un licean.

Celălalt,

Povestea unui om leneş

Cică era odată într-un sat mare un om grozav de leneş, cu numele Floricel. Şi rubedeniile, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărâră să-l facă senator. Piaza rea făcu, însă, ca nu toți sătenii să fie de acord cu asta, așa că leneșul ieși al doilea la număr de voturi, după unul pe nume Ionel. Dar tot de noroc să se plângă cineva... Când se făcură socotelile, ieși că peneleneamul lui Floricel avea totuși dreptul la un jilț în acea parte de sat, așa că leneșul primi slujba. Asta-i aduse un ban cinstit și câțiva servitori harnici, care-l ajutau la treburi, îi mânau căruța, îi duceau odrasla la școală și-i cumpărau barabule de la piață.

Trecu vremea, dar leneșului tot nu-i plăcea deloc treaba. Când îi numărară zilele de muncă, văzură că aista nu mergea nici să semneze zapisul decât o dată la două luni. Așa că sătenii iar se sfătuiră și hotărâră să-l spânzure politic, pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa, se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi și bliț, ca pe un butuc nesimţitoriu, şi hai cu dânsul la gazetă, la locul de spânzurătoare.
Aşa era pe vremea aceea.

La gazetă se întâlnesc ei cu o cucoană, stăpâna locului, pe numele ei Patricia. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om încercănat, care sămăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi ţărani, zicând:

- Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav de putere, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.

WikiLeaks cu specific românesc: rață penibilă pe varză jurnalistică

De ieri noapte am început să citesc documentele WikiLeaks referitoare la România. Sunt multe de comentat, dar nici nu am vreme acum, nici nu e momentul potrivit, având în vedere că s-a dat publicității o foarte mică parte din cele 1027 de documente anunțate de CRJI.

Ce se constată, însă, chiar din primele ore, este că a început lupta pentru prezentarea textului în lumina dorită de fiecare parte interesată. Din păcate, avem de-a face, din nou, cu un moment rușinos pentru presa din România, care încearcă, după bunul obicei autohton, manipularea publicului.

Comentatorii eterni din studiourile de televiziune pendulează între a face mare caz de câte o formulare și a spune că nu e nimic relevant în aceste documente, în funcție de cine e personajul politic vizat de una sau alta dintre telegrame. Titlurile și traducerile din mass media eludează anumite nuanțe sau introduc unele noi și n-aș putea spune exact cât e neprofesionalism și cât e intenție de manevrare a informațiilor.

Un singur exemplu de astăzi: Adevărul a tradus, în mod jenant, „lame duck”, un termen cu înțeles politologic clar în SUA (fără conotații jignitoare și adecvat în contextul în care guvernul Boc picase prin moțiune de cenzură, dar continua să rămână să gestioneze problemele curente până la votarea în Parlament a unui nou executiv), prin „penibil”.

Ulterior, remarcând că e prea de tot și că ar putea avea chiar consecințe de natură diplomatică, ziarul a corectat termenul „penibil” în titlul din prima pagină a site-ului cu acela de „care e pe cale să cadă”, dar l-a păstrat în titlul care apare la deschiderea propriu-zisă a articolului (vezi foto 1 și 2), iar în interiorul acestuia l-a tradus pur și simplu prin „care arată ca o rață șchioapă”, ceea ce pentru cititorul român neavizat sună ridicol, interpretabil și chiar insultător.

Zoon Politikon

Publicat și pe blogul Tele M

Mi s-a întâmplat de câteva ori ca oamenii care știau că moderez o emisiune politică să mă întrebe cum sunt politicienii în afara timpului de emisie. N-am putut niciodată să dau un răspuns pertinent, fiindcă, normal, nu sunt toți la fel.

Unii sunt degajați, amabili, plăcuți și, în mod evident, inteligenți. Unii încearcă să fie prietenoși, dar nu le iese prea bine, fiindcă se vede de la o poștă că nu sunt ei înșiși în acea ipostază. Unii sunt crispați, formali și incapabili de a ieși din rolul pe care cred ei că trebuie să-l joace. Unii sunt grăbiți, alții, dimpotrivă, au chef de discuții prelungite.

Interesant este că unii se transformă vizibil atunci când ies din emisiune. În general, în bine. Fiindcă, dacă e să fiu corectă, trebuie să recunosc faptul că sunt mai mulți cei care au un comportament plăcut decât ceilalți, antipaticii. N-am să spun niciodată public, și cu atât mai puțin pe un blog, care sunt ”antipaticii” cu care am avut de-a face.

Dar am să vă spun câteva tipuri de politicieni care nu-mi plac:

1. ”dinozaurul mărinimos”: e un politician care a deținut în decursul timpului diverse funcții (nu e exclus să fi fost chiar și pe vremea comunismului), ceea ce l-a făcut să cunoască mulți ziariști, inclusiv din aceia care se duceau la evenimente în funcție de cantitatea de grisine de pe masă. Această vastă experiență, dublată de o părere excesiv de bună despre el însuși, îl face să se comporte cu jurnaliștii cu o familiaritate slinoasă, convins fiind că toți sunt niște rupți în coate, dispuși să se vândă pentru o măslină sau doar pentru puțină atenție din partea marelui stăpân. Ca să-l recunoașteți, nu e nevoie să-l vedeți într-un post de televiziune, e suficient să-l urmăriți cum se comportă la restaurant cu chelnerii. Deși e ciudat pentru mine, are un electorat consistent, format, în general, din oameni de o anumită vârstă, fie din categoria săracilor, fie din cea a unor foști activiști sau apeviști care nu-l văd grobian, ci puternic. Nu e foarte bogat, ci doar înstărit. Îi plac chiolhanurile și laudele, dar e cam ”proletar” în gusturi: pantofii săi sunt de calitate îndoielnică, preferă kitsch-ul lustruit și femeile fără stil.

”Nu-mi pare bine c-ai luat țeapă”

Acum vreo doi ani, când Dan Cârlan, pe atunci secretar de stat la Ministerul Mediului, lansa public ideea unui Parteneriat pentru Bahlui, nu prea i-a contestat nimeni paternitatea proiectului, pentru că nu credea multă lume că acesta va avea și niște rezultate concrete. Ba mulți l-au și ironizat, considerând că totul e doar o ficțiune. Chiar și peste un an, presa încă se întreba, poate pe bună dreptate, ce șanse are proiectul, iar răspunsurile mergeau mai degrabă în direcția că e unul fantezist.

Săptămâna aceasta, când au apărut primele excavatoare în zona Podului Metalurgiei, să vezi minune! Încep să apară comentariile că ideea nu e nouă, ci din anii ’70, și că a mai zis nu știu cine ceva despre asta, acum nu știu câți ani. OK, e normal că, acolo unde ai un râu care trece printr-un oraș, s-au mai gândit mulți alții înainte că ar trebui amenajat. Dar realitatea e că, deși se mai vorbise despre asta, nu s-a prea făcut niciun pas concret.

Pe 7 martie, la inaugurarea șantierului, autoritățile locale - în păr… E firesc, de vreme ce mai multe instituții au semnat Parteneriatul pentru Bahlui și contribuie la proiect. Nu mi s-a părut deplasat, ba, dimpotrivă, aș zice că e chiar normal faptul că au fost intervievați și primarul, și președintele Consiliului Județean, și reprezentanții altor instituții. Dar nu mi s-a mai părut la fel de normal când am văzut astăzi (probabil în reluare, habar n-am), pe un post local, știrea despre eveniment, care nici măcar nu-l menționa pe Dan Cârlan ca fiind prezent la fața locului, darămite să arunce două vorbe despre rolul său în demararea proiectului. Dacă acesta n-ar fi fost suficient de aproape de primar încât să apară în cadru, într-un colț, în timp ce i se lua un interviu primarului, telespectatorii nici n-ar fi știut că omul a fost acolo sau că are vreo legătură cu ceea ce se întâmplă.

Am văzut în toată țara, inclusiv în Iași, cum șefii vremelnici ai unor instituții își pun numele pe plăcuțele de marmură ale unor obiective construite din fonduri publice, de parcă ar fi venit cu bani de-acasă. Nici statuile nu scapă de aceste plăcuțe ”personalizate”, transformându-se, uneori, în adevărate monumente ale vanității aleșilor sau numiților. Mi se pare ridicolă această practică și de aceea nu vreau să susțin, cu niciun chip, că numele lui Dan Cârlan ar trebui să apară pe vreo placă pe malurile Bahluiului. Dar mi se pare un gest elementar de decență să i se menționeze public partea de merit care i se cuvine pentru urnirea proiectului. Cum mi se pare normal ca acesta să-și asume și partea de responsabilitate, dacă proiectul nu se va realiza așa cum ne-a promis (la câte am văzut și auzit în țara asta, cred că avem dreptul și chiar datoria să fim oarecum circumspecți până la recepția lucrărilor, mai ales că am înțeles că încă nu există aprobarea formală de la Bruxelles).

Scrisoarea nigeriană a ajuns la Iaşi

Motto: Este moralmente greşit să permiţi fraierilor să-şi păstreze banii.

Canada Bill Jones

Istoria se repetă

250 de milioane de Euro pentru Aeroportul Suceava, autostradă privată şi ... pregătirea a 3000 piloţi

Cine erau americanii de la Suceava?

Cine sunt americanii de la Iaşi?

Jovanda Ltd., deţinător de acţiuni la Export Erez

Jovanda Ltd., deţinător de acţiuni la o firmă ce producea şi vindea alcool românesc

Cine se aseamănă se adună

Don’t save Wylli!

Concluzii: greşeala lui Constantin Simirad

Probabil că escrocii din toată lumea consideră că au o datorie morală faţă de omenire să-i vindece pe „fraieri” de naivitate. Iar cheia succesului în astfel de întreprinderi este tupeul. Paradoxal, cu cât ţinteşti mai sus şi cu cât sunt mai gogonate minciunile pe care le spui, cu atât creşte şansa să fii crezut.

Dar acesta nu e un articol de filosofia ţepelor, ci de practica lor. De joi, de când am citit ştirea despre aşa-zişii investitori californieni pentru Aeroportul Iaşi, m-am apucat să investighez puţin cazul, iar ceea ce am găsit m-a lăsat perplexă. Am urmărit mai multe fire şi am strâns o cantitate de informaţii destul de mare, greu de sistematizat într-un singur text. În acelaşi timp şi în mod independent, li s-au aprins mai multora beculeţele că e ceva putred la mijloc, dar, din punctul meu de vedere, în acest caz nu e vorba doar despre ceea ce au sesizat deja alţi colegi din presă, şi anume faptul că Jovanda Ltd., compania americană care şi-a manifestat disponibilitatea să investească 200 de milioane Euro în Aeroportul Iaşi, ar avea numai 8 angajaţi, o cifră de afaceri de aproximativ 2,5 milioane dolari şi că s-ar ocupa de comerţul cu zahăr şi soia. Lucrurile mi se par mai grave, fiindcă iţele nu duc numai la mici întreprinzători rataţi şi pescuitori în ape tulburi, ci şi spre firme-suveică, falimentatori de profesie şi devalizatori de top.