Ne confruntăm cu un adevăr trist, pe care mulţi se feresc să-l admită public. Oricât ar părea de şocant, România a ajuns în situaţia incredibilă în care Dan Diaconescu, aşa populist, circar şi cercetat penal cum e el, acţionează ca agent democratic de echilibru politic. „Senzaţional”, nu?
Înainte de a sări să aruncaţi cu pietre în mine, vă rog să citiţi postarea mea anterioară, „Efectele tumorale ale mega-alianţelor politice sau electorale asupra Parlamentului” şi să continuăm raţionamentul început.
Pe simularea oferită, a unei circumscripţii cu 10 colegii de deputat, în care USL reuşeşte să obţină puţin peste 50% în toate colegiile, se ajunge în final la alocarea a 14 mandate, dintre care 10 sunt acordate candidaţilor USL, iar 4 candidaţilor ARD şi PPDD. În textul anterior, m-am limitat să constat că aceasta ar însemna o creştere cu 40% a numărului de parlamentari. Dacă ar fi doar atât, ar însemna numai o mărire a cheltuielilor şi mersul într-un sens contrar aşteptărilor cetăţeneşti pe acest subiect.
Dar efectul cu adevărat periculos apare în ceea ce priveşte procentele de reprezentare. Pe un scor real al USL de 55% din voturi în simulare, această alianţă ar obţine 10 din 14 deputaţi, ceea ce corespunde unui procent de 71,43 (!!!!). De cealaltă parte, restul partidelor, care ar primi 45% din voturi, ar obţine la mandate doar 28,57%. E logic, din moment ce coeficientul electoral al circumscripţiei, cu ajutorul căruia se calculează iniţial numărul de mandate la care are dreptul fiecare partid, se obţine prin raportarea la numărul de colegii, iar numărul adevărat de mandate distribuite creşte în urma suplimentării locurilor; consecinţa aritmetică este scăderea procentului real al reprezentării parlamentare a partidelor cărora trebuie să li se atribuie mandate suplimentare.