WikiLeaks cu specific românesc: rață penibilă pe varză jurnalistică

De ieri noapte am început să citesc documentele WikiLeaks referitoare la România. Sunt multe de comentat, dar nici nu am vreme acum, nici nu e momentul potrivit, având în vedere că s-a dat publicității o foarte mică parte din cele 1027 de documente anunțate de CRJI.

Ce se constată, însă, chiar din primele ore, este că a început lupta pentru prezentarea textului în lumina dorită de fiecare parte interesată. Din păcate, avem de-a face, din nou, cu un moment rușinos pentru presa din România, care încearcă, după bunul obicei autohton, manipularea publicului.

Comentatorii eterni din studiourile de televiziune pendulează între a face mare caz de câte o formulare și a spune că nu e nimic relevant în aceste documente, în funcție de cine e personajul politic vizat de una sau alta dintre telegrame. Titlurile și traducerile din mass media eludează anumite nuanțe sau introduc unele noi și n-aș putea spune exact cât e neprofesionalism și cât e intenție de manevrare a informațiilor.

Un singur exemplu de astăzi: Adevărul a tradus, în mod jenant, „lame duck”, un termen cu înțeles politologic clar în SUA (fără conotații jignitoare și adecvat în contextul în care guvernul Boc picase prin moțiune de cenzură, dar continua să rămână să gestioneze problemele curente până la votarea în Parlament a unui nou executiv), prin „penibil”.

Ulterior, remarcând că e prea de tot și că ar putea avea chiar consecințe de natură diplomatică, ziarul a corectat termenul „penibil” în titlul din prima pagină a site-ului cu acela de „care e pe cale să cadă”, dar l-a păstrat în titlul care apare la deschiderea propriu-zisă a articolului (vezi foto 1 și 2), iar în interiorul acestuia l-a tradus pur și simplu prin „care arată ca o rață șchioapă”, ceea ce pentru cititorul român neavizat sună ridicol, interpretabil și chiar insultător.

Zoon Politikon

Publicat și pe blogul Tele M

Mi s-a întâmplat de câteva ori ca oamenii care știau că moderez o emisiune politică să mă întrebe cum sunt politicienii în afara timpului de emisie. N-am putut niciodată să dau un răspuns pertinent, fiindcă, normal, nu sunt toți la fel.

Unii sunt degajați, amabili, plăcuți și, în mod evident, inteligenți. Unii încearcă să fie prietenoși, dar nu le iese prea bine, fiindcă se vede de la o poștă că nu sunt ei înșiși în acea ipostază. Unii sunt crispați, formali și incapabili de a ieși din rolul pe care cred ei că trebuie să-l joace. Unii sunt grăbiți, alții, dimpotrivă, au chef de discuții prelungite.

Interesant este că unii se transformă vizibil atunci când ies din emisiune. În general, în bine. Fiindcă, dacă e să fiu corectă, trebuie să recunosc faptul că sunt mai mulți cei care au un comportament plăcut decât ceilalți, antipaticii. N-am să spun niciodată public, și cu atât mai puțin pe un blog, care sunt ”antipaticii” cu care am avut de-a face.

Dar am să vă spun câteva tipuri de politicieni care nu-mi plac:

1. ”dinozaurul mărinimos”: e un politician care a deținut în decursul timpului diverse funcții (nu e exclus să fi fost chiar și pe vremea comunismului), ceea ce l-a făcut să cunoască mulți ziariști, inclusiv din aceia care se duceau la evenimente în funcție de cantitatea de grisine de pe masă. Această vastă experiență, dublată de o părere excesiv de bună despre el însuși, îl face să se comporte cu jurnaliștii cu o familiaritate slinoasă, convins fiind că toți sunt niște rupți în coate, dispuși să se vândă pentru o măslină sau doar pentru puțină atenție din partea marelui stăpân. Ca să-l recunoașteți, nu e nevoie să-l vedeți într-un post de televiziune, e suficient să-l urmăriți cum se comportă la restaurant cu chelnerii. Deși e ciudat pentru mine, are un electorat consistent, format, în general, din oameni de o anumită vârstă, fie din categoria săracilor, fie din cea a unor foști activiști sau apeviști care nu-l văd grobian, ci puternic. Nu e foarte bogat, ci doar înstărit. Îi plac chiolhanurile și laudele, dar e cam ”proletar” în gusturi: pantofii săi sunt de calitate îndoielnică, preferă kitsch-ul lustruit și femeile fără stil.

”Nu-mi pare bine c-ai luat țeapă”

Acum vreo doi ani, când Dan Cârlan, pe atunci secretar de stat la Ministerul Mediului, lansa public ideea unui Parteneriat pentru Bahlui, nu prea i-a contestat nimeni paternitatea proiectului, pentru că nu credea multă lume că acesta va avea și niște rezultate concrete. Ba mulți l-au și ironizat, considerând că totul e doar o ficțiune. Chiar și peste un an, presa încă se întreba, poate pe bună dreptate, ce șanse are proiectul, iar răspunsurile mergeau mai degrabă în direcția că e unul fantezist.

Săptămâna aceasta, când au apărut primele excavatoare în zona Podului Metalurgiei, să vezi minune! Încep să apară comentariile că ideea nu e nouă, ci din anii ’70, și că a mai zis nu știu cine ceva despre asta, acum nu știu câți ani. OK, e normal că, acolo unde ai un râu care trece printr-un oraș, s-au mai gândit mulți alții înainte că ar trebui amenajat. Dar realitatea e că, deși se mai vorbise despre asta, nu s-a prea făcut niciun pas concret.

Pe 7 martie, la inaugurarea șantierului, autoritățile locale - în păr… E firesc, de vreme ce mai multe instituții au semnat Parteneriatul pentru Bahlui și contribuie la proiect. Nu mi s-a părut deplasat, ba, dimpotrivă, aș zice că e chiar normal faptul că au fost intervievați și primarul, și președintele Consiliului Județean, și reprezentanții altor instituții. Dar nu mi s-a mai părut la fel de normal când am văzut astăzi (probabil în reluare, habar n-am), pe un post local, știrea despre eveniment, care nici măcar nu-l menționa pe Dan Cârlan ca fiind prezent la fața locului, darămite să arunce două vorbe despre rolul său în demararea proiectului. Dacă acesta n-ar fi fost suficient de aproape de primar încât să apară în cadru, într-un colț, în timp ce i se lua un interviu primarului, telespectatorii nici n-ar fi știut că omul a fost acolo sau că are vreo legătură cu ceea ce se întâmplă.

Am văzut în toată țara, inclusiv în Iași, cum șefii vremelnici ai unor instituții își pun numele pe plăcuțele de marmură ale unor obiective construite din fonduri publice, de parcă ar fi venit cu bani de-acasă. Nici statuile nu scapă de aceste plăcuțe ”personalizate”, transformându-se, uneori, în adevărate monumente ale vanității aleșilor sau numiților. Mi se pare ridicolă această practică și de aceea nu vreau să susțin, cu niciun chip, că numele lui Dan Cârlan ar trebui să apară pe vreo placă pe malurile Bahluiului. Dar mi se pare un gest elementar de decență să i se menționeze public partea de merit care i se cuvine pentru urnirea proiectului. Cum mi se pare normal ca acesta să-și asume și partea de responsabilitate, dacă proiectul nu se va realiza așa cum ne-a promis (la câte am văzut și auzit în țara asta, cred că avem dreptul și chiar datoria să fim oarecum circumspecți până la recepția lucrărilor, mai ales că am înțeles că încă nu există aprobarea formală de la Bruxelles).