Luni, talentatul domn SOV a ieşit iar în public, încercând o altfel de abordare decât cea din interviul acordat după ieşirea din arest. De data aceasta, am văzut o scenetă cu o Oana Stancu marţială şi un SOV politicos, abordarea regizorală părându-mi-se, la modul general, mai degrabă neconvingătoare.
Ultimele apariţii ale personajului SOV au reuşit, totuşi, să mă convingă de unele lucruri.
Primul este acela că avocaţii domnului Vîntu ar trebui, dacă pot, să-l pună pe acesta sub interdicţie, pe motiv că-şi face singur rău, precum sinucigaşii. În afară de nişte contradicţii, câteva trucuri ieftine de comunicare şi explicaţii hilare (ca în cazul utilizării cartelelor pre-pay), Sorin Ovidiu Vîntu ne-a “mărturisit” că în 2006 a făcut un “lobby extrem de activ” pentru suspendarea lui Traian Băsescu, din motive cât se poate de întemeiate: a fost “extrem de iritat” de o declaraţie a Preşedintelui, cu privire la un presupus furt al său de la Banca Agricolă. Iar iritarea domnului Vîntu este un motiv constituţional de suspendare, nu?
Bineînţeles că, de la înălţimea importanţei personajului de care vorbim, nu suspendarea în sine a unui amărât de preşedinte de ţară îl interesa, ci trecerea serviciilor de informaţii şi a Parchetelor sub control parlamentar. Of, ce ne-am face noi fără domnul Vîntu, care stă de strajă la hotarele democraţiei noastre? Fără lumina sa călăuzitoare, n-ar mai exista nici tentative de lovituri de stat, să ne mai distrăm şi noi în weekenduri, nici cu Bogdan Chireac nu ne-am delecta toată ziua la televizor, n-am avea nici spa-uri pre-electorale şi nici n-ar avea cine să ne vegheze când noi dormim liniştiţi!
Mai departe, povestea curge la fel de frumos: SOV susţine că Traian Băsescu l-a rugat să înceteze acest lobby, iar el a dat curs rugăminţii, spunând că s-a “inactivat”, în schimbul convenirii asupra unei “înţelegeri în nouă puncte”. Aşadar, ni se cere să credem că preşedintele României, cu un careu de aşi în mână (reprezentat nu doar de puterea poziţiei sale, ci mai ales de susţinerea populară pe care o avea în 2006), s-a milogit de SOV, buricul pământului, deţinătorul a doi şeptari anemici, constând în lobby-ul lui “extrem de activ”. Îmi vine în minte cover-ul acela după “Living next door to Alice”, aşa că, până la urmă, “Who the X is SOV?”, de face înţelegeri de la egal la egal cu preşedinţii şi îşi dă el cu părerea ce se întâmplă în serviciile de informaţii?
Sunt din ce în ce mai convinsă că familia şi prietenii domnului Vîntu ar trebui să-l ia cu binişorul şi să-l convingă să se vadă nu numai cu preşedinţii de ţări, ci şi cu un nenea doctoru’. Un fragment din interviul dat de acesta imediat după ieşirea din arest (felul în care interpreteaza momentul “în trei luni de zile...”) îmi ridică destule semne de întrebare.
Contraargumentul pe care mi l-ar putea aduce unii ar fi acela că SOV nu poate fi decât sănătos psihic şi foarte inteligent, din moment ce a reuşit să se îmbogăţească şi să convingă atâţia oameni serioşi şi bine cotaţi social să aibă de-a face cu el. Ei bine, despre puterea de convingere a “glumeţilor” o să vă spun două poveşti. Adevărate.
Acum vreo 16-17 ani, unei cunoştinte i s-a spart şi aproape i s-a golit apartamentul.
Gândind logic, că volumul destul de mare de bunuri cărate, depozitate şi eventual valorificate trebuie să fi presupus ca mai multe persoane să fi avut cunoştinţă de furt şi cunoscându-se obiceiul hoţilor de a se lăuda prin tot felul de medii cu “loviturile” reuşite, omul a dat un anunţ la ziar, în care oferea o recompensă destul de consistentă celui care dă informaţii privitoare la spargerea respectivă.
A primit un telefon de la un individ care i-a dat mai multe detalii interesante şi a promis că îi va spune restul prin viu grai. Persoana a mai precizat că nu vrea recompensa şi că nu aceasta constituie motivul dezvăluirilor, dar, la insistenţele păgubitului, a zis că i-ar prinde bine o maşină de scris, fiind jurnalist (încă nu avea toată lumea computere, ca astăzi). Şi acum vine surpriza: locul de întâlnire stabilit a fost Spitalul Socola, acolo unde ziaristul i-a spus că a aranjat să se interneze pentru scurt timp, întrucât face o investigaţie jurnalistică despre viaţa din spitalele de nebuni. În fine, deşi ciudat, totul părea foarte credibil şi greu de inventat, mai ales în ceea ce priveşte detaliile, pe care ziaristul le dăduse deja.
Ca să nu vă mai reţin, după o vizită la Socola, până la urmă amicul meu s-a trezit la timp şi şi-a dat seama că e ceva în neregulă, dar a fost foarte aproape de a înghiţi cârligul. “Ziaristul” era un nebun ca toţi nebunii, internat din motive de boală şi nu de investigaţie de presă.
A doua poveste e cam tot din aceeaşi perioadă şi a făcut deliciul studenţilor greci din ultimul an de la Medicină. Unul dintre ei nu dăduse deloc pe la stagiile la Psihiatrie, care aveau loc la Spitalul Socola. În ziua examenului, s-a prezentat totuşi, făcându-şi planul că un plic strecurat în buzunarul profesorului va rezolva toată problema. În timp ce stătea în faţa uşii cabinetului acestuia, apare, foarte sigur pe el, un tip puţin grizonat, cu un halat de molton, cum purtau (cel puţin pe vremea aceea) medicii de la Socola, şi îl întreabă dacă pe el îl aşteaptă. Studentul îi răspunde timid, explicându-i că e în ultimul an şi că a avut probleme, astfel încât n-a putut să vină la ore, dar s-a străduit... bla-bla-bla. Profesorul a fost destul de rece, l-a întrebat cum îl cheamă şi ce anume probleme a avut. Grecul îi dă iarăşi cu bâiguieli şi scuze şi, tâşti, împinge plicul în buzunarul halatului. „Mda, bine, bine, o să vedem...”, zice profesorul şi pleacă mai departe. Se duce studentul victorios în sala unde aşteptau toţi începerea examenului şi le şopteşte prietenilor de aceeaşi naţionalitate că a aranjat, de vreme ce omul a primit plicul.
După vreun sfert de oră, intră un domn înăuntru şi toţi studenţii îl salută. „Cine-i ăsta?”, întreabă uimit eroul nostru principal. „Cum cine?”, îi spune colegul de-alături, „e profesorul!”. Ei, da, aţi ghicit, studentul grec dăduse banii unui pacient. Nu l-a mai găsit, mai ales că nici nu putea să facă valuri pe-acolo, spunând că tocmai încercase să-şi mituiască profesorul. Din fericire pentru student, nu fusese vorba de-o sumă foarte mare, că doar nu era Anatomie sau Farmacologie ;-).
Morala celor două povestiri: dacă l-aţi crezut cândva pe dl Vîntu, nu vă fie jenă, au mai păţit-o şi alţii, dar aveţi grijă când obţineţi informaţii de la personaje „interesante” şi, mai ales, fiţi atenţi în buzunarele cui băgaţi banii!
Ultimele apariţii ale personajului SOV au reuşit, totuşi, să mă convingă de unele lucruri.
Primul este acela că avocaţii domnului Vîntu ar trebui, dacă pot, să-l pună pe acesta sub interdicţie, pe motiv că-şi face singur rău, precum sinucigaşii. În afară de nişte contradicţii, câteva trucuri ieftine de comunicare şi explicaţii hilare (ca în cazul utilizării cartelelor pre-pay), Sorin Ovidiu Vîntu ne-a “mărturisit” că în 2006 a făcut un “lobby extrem de activ” pentru suspendarea lui Traian Băsescu, din motive cât se poate de întemeiate: a fost “extrem de iritat” de o declaraţie a Preşedintelui, cu privire la un presupus furt al său de la Banca Agricolă. Iar iritarea domnului Vîntu este un motiv constituţional de suspendare, nu?
Bineînţeles că, de la înălţimea importanţei personajului de care vorbim, nu suspendarea în sine a unui amărât de preşedinte de ţară îl interesa, ci trecerea serviciilor de informaţii şi a Parchetelor sub control parlamentar. Of, ce ne-am face noi fără domnul Vîntu, care stă de strajă la hotarele democraţiei noastre? Fără lumina sa călăuzitoare, n-ar mai exista nici tentative de lovituri de stat, să ne mai distrăm şi noi în weekenduri, nici cu Bogdan Chireac nu ne-am delecta toată ziua la televizor, n-am avea nici spa-uri pre-electorale şi nici n-ar avea cine să ne vegheze când noi dormim liniştiţi!
Mai departe, povestea curge la fel de frumos: SOV susţine că Traian Băsescu l-a rugat să înceteze acest lobby, iar el a dat curs rugăminţii, spunând că s-a “inactivat”, în schimbul convenirii asupra unei “înţelegeri în nouă puncte”. Aşadar, ni se cere să credem că preşedintele României, cu un careu de aşi în mână (reprezentat nu doar de puterea poziţiei sale, ci mai ales de susţinerea populară pe care o avea în 2006), s-a milogit de SOV, buricul pământului, deţinătorul a doi şeptari anemici, constând în lobby-ul lui “extrem de activ”. Îmi vine în minte cover-ul acela după “Living next door to Alice”, aşa că, până la urmă, “Who the X is SOV?”, de face înţelegeri de la egal la egal cu preşedinţii şi îşi dă el cu părerea ce se întâmplă în serviciile de informaţii?
Sunt din ce în ce mai convinsă că familia şi prietenii domnului Vîntu ar trebui să-l ia cu binişorul şi să-l convingă să se vadă nu numai cu preşedinţii de ţări, ci şi cu un nenea doctoru’. Un fragment din interviul dat de acesta imediat după ieşirea din arest (felul în care interpreteaza momentul “în trei luni de zile...”) îmi ridică destule semne de întrebare.
Contraargumentul pe care mi l-ar putea aduce unii ar fi acela că SOV nu poate fi decât sănătos psihic şi foarte inteligent, din moment ce a reuşit să se îmbogăţească şi să convingă atâţia oameni serioşi şi bine cotaţi social să aibă de-a face cu el. Ei bine, despre puterea de convingere a “glumeţilor” o să vă spun două poveşti. Adevărate.
Acum vreo 16-17 ani, unei cunoştinte i s-a spart şi aproape i s-a golit apartamentul.
Gândind logic, că volumul destul de mare de bunuri cărate, depozitate şi eventual valorificate trebuie să fi presupus ca mai multe persoane să fi avut cunoştinţă de furt şi cunoscându-se obiceiul hoţilor de a se lăuda prin tot felul de medii cu “loviturile” reuşite, omul a dat un anunţ la ziar, în care oferea o recompensă destul de consistentă celui care dă informaţii privitoare la spargerea respectivă.
A primit un telefon de la un individ care i-a dat mai multe detalii interesante şi a promis că îi va spune restul prin viu grai. Persoana a mai precizat că nu vrea recompensa şi că nu aceasta constituie motivul dezvăluirilor, dar, la insistenţele păgubitului, a zis că i-ar prinde bine o maşină de scris, fiind jurnalist (încă nu avea toată lumea computere, ca astăzi). Şi acum vine surpriza: locul de întâlnire stabilit a fost Spitalul Socola, acolo unde ziaristul i-a spus că a aranjat să se interneze pentru scurt timp, întrucât face o investigaţie jurnalistică despre viaţa din spitalele de nebuni. În fine, deşi ciudat, totul părea foarte credibil şi greu de inventat, mai ales în ceea ce priveşte detaliile, pe care ziaristul le dăduse deja.
Ca să nu vă mai reţin, după o vizită la Socola, până la urmă amicul meu s-a trezit la timp şi şi-a dat seama că e ceva în neregulă, dar a fost foarte aproape de a înghiţi cârligul. “Ziaristul” era un nebun ca toţi nebunii, internat din motive de boală şi nu de investigaţie de presă.
A doua poveste e cam tot din aceeaşi perioadă şi a făcut deliciul studenţilor greci din ultimul an de la Medicină. Unul dintre ei nu dăduse deloc pe la stagiile la Psihiatrie, care aveau loc la Spitalul Socola. În ziua examenului, s-a prezentat totuşi, făcându-şi planul că un plic strecurat în buzunarul profesorului va rezolva toată problema. În timp ce stătea în faţa uşii cabinetului acestuia, apare, foarte sigur pe el, un tip puţin grizonat, cu un halat de molton, cum purtau (cel puţin pe vremea aceea) medicii de la Socola, şi îl întreabă dacă pe el îl aşteaptă. Studentul îi răspunde timid, explicându-i că e în ultimul an şi că a avut probleme, astfel încât n-a putut să vină la ore, dar s-a străduit... bla-bla-bla. Profesorul a fost destul de rece, l-a întrebat cum îl cheamă şi ce anume probleme a avut. Grecul îi dă iarăşi cu bâiguieli şi scuze şi, tâşti, împinge plicul în buzunarul halatului. „Mda, bine, bine, o să vedem...”, zice profesorul şi pleacă mai departe. Se duce studentul victorios în sala unde aşteptau toţi începerea examenului şi le şopteşte prietenilor de aceeaşi naţionalitate că a aranjat, de vreme ce omul a primit plicul.
După vreun sfert de oră, intră un domn înăuntru şi toţi studenţii îl salută. „Cine-i ăsta?”, întreabă uimit eroul nostru principal. „Cum cine?”, îi spune colegul de-alături, „e profesorul!”. Ei, da, aţi ghicit, studentul grec dăduse banii unui pacient. Nu l-a mai găsit, mai ales că nici nu putea să facă valuri pe-acolo, spunând că tocmai încercase să-şi mituiască profesorul. Din fericire pentru student, nu fusese vorba de-o sumă foarte mare, că doar nu era Anatomie sau Farmacologie ;-).
Morala celor două povestiri: dacă l-aţi crezut cândva pe dl Vîntu, nu vă fie jenă, au mai păţit-o şi alţii, dar aveţi grijă când obţineţi informaţii de la personaje „interesante” şi, mai ales, fiţi atenţi în buzunarele cui băgaţi banii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu