Politica Aron Ralston sau despre supravietuirea prin sacrificiu

Ieri am respirat usurata. Dupa atatea balbaieli si ezitari, trebuie sa recunosc faptul ca nu aveam incredere ca Guvernul va fi in stare sa faca alegerea corecta. Dar a facut-o, poate si impins de la spate de Presedintele Basescu.

Sigur ca nimeni, indiferent daca lucreaza la stat sau in domeniul privat, nu se poate bucura ca fondul de salarii pentru bugetari si cel de pensii vor scadea. Dar in viata e nevoie uneori sa facem alegeri dificile, chiar dureroase.

Intr-un anume sens, asta seamana cu povestea lui Aron Ralston, un american care a fost nevoit, ca sa supravietuiasca, sa-si elibereze bratul drept ramas captiv intr-o stanca, taindu-l cu un cutit bont. Ne putem doar imagina cat de greu poate fi sa-ti amputezi singur un brat, dar stim cu totii ca a facut alegerea corecta. Omul acela, singur, speriat, ranit, a alungat sperantele desarte ca lucrurile se vor rezolva in mod miraculos de la sine si a avut aceasta putere. Pana si lupii prinsi in capcana au aceasta putere. Noi de ce n-am avea-o?

A ezita in situatii-limita inseamna, uneori, sa te condamni la moarte. Daca Ralston nu ar fi fost capabil sa faca un sacrificiu, ar fi fost doar o alta victima, de care e plina lumea. Ne place-nu ne place, traim intr-o lume dura, in care, orice s-ar spune, nu cei slabi si saraci cu duhul vor mosteni pamantul.

Din punctul meu de vedere, o crestere a TVA ar fi insemnat o decizie catastrofala. Si asa TVA-ul este, in opinia mea, una dintre cele mai infame inventii exportate de Franta, ca sa ne iasa tuturor pe nas parfumurile, sampania si branzeturile. O crestere a cotei unice de impozitare ar fi fost cel putin ineficienta. O renuntare la cota unica si introducerea impozitarii progresive mi s-ar fi parut pur si simplu inacceptabila. Am reusit si noi sa facem un lucru bun in tara asta si acum vrem sa-l distrugem? Pe de alta parte, o reducere a fondurilor de salarii pentru bugetari este o situatie nefericita, nedorita, dar singura varianta de scapare, cel putin pentru moment.

Am fost revoltata de cate ori vedeam populismul desantat din presa, in care unii cereau simultan cresterea salariilor/pensiilor/ajutoarelor sociale si scaderea taxelor/impozitelor. E asa de greu de inteles ca nu poti sa scazi veniturile si in acelasi timp sa cresti cheltuielile? De unde diferenta? Nici in economie nu poate exista, din nefericire, perpetuum mobile, tot asa cum, oricat ar scrie tabloidele, nu poate exista un om care nu a mancat si nu a baut apa de 70 de ani.

Alegerea mea, intre cheltuieli bugetare mari si impozite mici, este clara: eu merg pe a doua varianta. Motivul este simplu: pentru a-mi asigura bunastarea, ma bazez mai mult pe responsabilitatea mea decat pe a oricui altcuiva, inclusiv a statului. Vad in Grecia nu doar fata hada a crizei economice si a iresponsabilitatii guvernamentale, ci si fata schimonosita a iresponsabilitatii populatiei, vizibila in hedonismul consumatorist al unui popor care vrea sa munceasca de doua ori mai putin ca fraierul de neamt, dar sa traiasca de doua ori mai bine.

Poate ca tot ceea ce spun pare cinic, dar imi voi permite luxul de a fi empatica atunci cand nu voi mai vedea, in Romania, oameni care imprumuta bani ca sa plece in vacanta sau ca sa-si schimbe televizorul cu unul cu diagonala mai mare si dupa aceea se plang ca au rate la banca, asistati sociali carora le sta apa in gat si beau numai cola, familii iresponsabile care fac o liota de copii si isi platesc alcoolul din alocatiile acestora, bugetari care dau spaga la medic pentru concedii medicale ca sa aiba timp sa-si renoveze apartamentul, cersetori care merg cu taxiul si mananca la restaurant, "nevazatori" cu pensie de handicap sever, dar si permis de conducere. Voi fi empatica atunci cand nu voi mai vedea tinere pensionare "pe caz de boala" la 40 de ani si care pocnesc de sanatate, tratandu-si spleenul intre doua telenovele printr-o mica barfa cu vecina, despre "ingamfata" de la etajul doi care, cand vine de la al doilea job rupta de oboseala, nu mai are chef de stat la palavre in fata blocului. Voi fi sigur mai empatica atunci cand nu voi mai vedea atatia beneficiari ai venitului minim garantat care vorbesc toata ziua la telefonul mobil. Imi pare rau, acum nu pot empatiza cu acesti oameni.

Desigur, fiecare are dreptul la propriile alegeri, dar nu pot si nu vreau sa empatizez cu cei care n-au timp si bani sa-si tocmeasca gardul sau bordeiul darapanat, dar au bani pentru doua antene satelit si timp sa urmareasca toate detaliile picante despre Bianca lui Bote. Stiu, sunt ridicola, oamenii au probleme serioase de viata, si eu le cer sa aiba grija sa-si trimita copiii curati la scoala!

Cu toate neplacerile prin care trecem, astazi guvernantii merita o bila alba. Au facut cel putin un gest de coerenta politica, intrucat, cand te declari de dreapta, e normal sa iei decizii de dreapta. Tot asa de normal este ca bugetarii (intre noi fie vorba, nepermis de multi) vor protesta. Pe langa cei afectati direct, care sunt, pana la urma, indreptatiti sa se planga, vom vedea si un cor de bocitoare profesioniste, care vor plange pe umarul bietilor bugetari, iar la sfarsitul lunii isi vor incasa stipendiile de mii de Euro si vor pleca sa faca putin shopping intr-un city break prin Europa, ca sa se relaxeze dupa atata exercitiu isteroid-lacrimogen.

Daca e ca de la asta sa i se traga PDL-ului esecul in viitoarea confruntare electorala, asa sa fie. Nu le plang eu politicienilor de mila. Dar mai bine sa pierzi alegerile, sustinand scaderea cheltuielilor bugetare, nu majorarea taxelor si impozitelor, decat sa mori in rusine si dezonoare, scancind, cu briceagul in buzunar, ca ti-ai agatat mana.