U.E. la firul ierbii. Avem vinetka!

M-am intors recent din vacanta: vara aceasta, Grecia.

Sunt sigura ca multi dintre voi ati petrecut cel putin un concediu acolo, asa ca nu voi vorbi in aceasta postare despre democratia elena contemporana (desi si pe aceasta tema sunt destule de povestit).

Fiindca am fost cu masina, am avut ocazia sa admir de aproape frumusetile casei noastre comune, Europa, la marginea ei proaspata si avantata: Romania si Bulgaria.

Prima aventura o traiesti la iesirea din Romania, la vama Giurgiu-Ruse: sansele sunt extrem de mari sa nu nimeriti iesirea din tara. Nu glumesc deloc si cei care au calatorit cu autoturismul spre Bulgaria stiu, probabil, la ce ma refer: lipsa de indicatoare rutiere, un labirint de drumuri despre care n-ai nicio idee unde duc, platforme betonate nemarcate prin care te invarti nauc, nestiind daca esti pe un drum sau intr-o parcare.

In fine, cu putin noroc am gasit calea cea buna spre vama. Acolo, ne intampina intai un vames care se uita rapid in pasapoarte si apoi un ghiseu care verifica daca avem vigneta pentru drumurile romanesti. Mi se pare oarecum ciudat sa se verifice vinieta la iesirea din tara, dar nu zicem nimic si o aratam, ca avem. Nu e destul. Functionarul vrea sa-i aratam factura cu care am cumparat vigneta. Avem si factura, i-o dam... si asteptam... si asteptam. Omul verifica pe un computer daca nu e falsa. Nu e. Trecem mai departe, putin surprinsi de procedura, avand in vedere ca am trecut numeroase frontiere pana acum, inspre vest, si e prima oara cand se intampla asa ceva la iesirea din Romania sau la trecerea prin alte vami europene.

In fine, cu vigneta am scapat, dar acum trebuie sa platim podul Prieteniei. Prieteni prieteni, dar branza-i pe bani. Taxa de pod nu e chiar simbolica: 250.000 lei vechi pentru un pod numai hopuri-damburi, inaugurat acum 55 de ani, construit cu sprijinul URSS si in mod sigur amortizat deja.

Bucurosi ca ne-am adus modesta contributie la prietenia romano-bulgara, ajungem in vama bulgareasca. Ne intampina bine-cunoscutul ghiseu de unde se cumpara vignete. Nu e scumpa: 10 leva sau 5 Euro pentru o saptamana. Stam putin, dar nu apare niciun cap la ferestruica. Ne dam jos din masina si mergem sa bagam capul pe gemulet, ca asa o fi obiceiul pe-aici, ne spunem. Inauntru, un cetatean literalmente labartat intr-un fotoliu vorbeste la telefon. Nu pare deloc interesat de fetele prietenoase de turisti care se itesc la ferestruica, vrand sa-i dea bani. Dupa vreun minut, nu intrezarim niciun semn ca acea convorbire s-ar apropia de final. Prietenul meu isi drege vocea si-l inoportuneaza: "Vinetka?" Cetateanul ridica ochii si raspunde in romaneste: "Nu este". Apoi face un gest vag inspre drum si adauga: "statia petrol", dupa care se intoarce linistit la convorbirea lui telefonica.

Plecam si noi, si alte masini care formasera deja o coada in spatele nostru, sa cautam o statie peco. Dupa vreo cativa metri, banuitori cum suntem, ne incolteste un gand: daca e o capcana? Daca asta spune ca n-are vigneta si mai incolo ne opreste unul dintre renumitii politisti bulgari si ne cere hartiuta?

Vedem un politist de frontiera si oprim sa ne asiguram ca am inteles bine. "Vignette? Vinetka?"; "Shell si OMV", raspunde el sigur. Vedem o benzinarie in zare si intrebam: "Acolo?". "Nu, Shell si OMV", spune el raspicat si sigur pe el. Ne uitam mai bine; da, cea care se zareste nu e nici Shell, nici OMV. "Nu vom avea probleme pana gasim un peco Shell sau OMV ca n-avem vigneta?"; "Problem nu", ne linisteste el.

Ce sa facem, pornim sa cautam un peco Shell sau OMV. Dupa vreo 20 de km, dam de un Shell. Cand sa intram, surpriza. Accesul in statie era blocat cu niste popici. Vedem totusi niste angajati pe-acolo si ne spunem: poate n-au oamenii combustibili de vanzare, dar au viniete. Parcam mai in fata, pe marginea drumului, si intram pe jos in statie. Alta masina de romani face ce facem si noi, cu aceeasi sete neostoita de a achizitiona o vigneta. Reincepem cu clasica intrebare: "Vignette? Vinetka?". "Nu este", vine raspunsul dezamagitor. Plecam mai departe. Deja incepem sa fim stressati, facem scenarii... Sa fie o criza de vignete in Bulgaria? Obositi cum suntem, teoria conspiratiei ne face in continuare cu ochiul. Dar daca putin mai incolo ne asteapta un vajnic politist bulgar sa ne vamuiasca?

Apare o benzinarie Lukoil. Nu e pe lista celor indicate de politistul de frontiera, dar disperarea ne da ghes. Oprim si aici, fara mari mari sperante. "Vinetka?". "Da", vine raspunsul izbavitor. Omul cere zece leva. "Nu avem leva", zicem noi, "va dam Euro". "Euro - net. Leva". Incercam sa-i explicam ca-i dam echivalentul in Euro. Omul nu se lasa induplecat. Vrea leva. Il intrebam de un exchange office. Amabil, ne explica jumatate in romaneste, jumatate in bulgareste, sa ne abatem din drum vreo 25 de km, unde gasim un Metro. Acolo sa asteptam vreo trei sferturi de ora, pana se face ora de deschidere si inauntru gasim o casa de schimb, dupa care ne intoarcem. Zambeste tamp si amabil, noi zambim fals si ne vine sa-l batem. Mergem mai departe. Om gasi noi in drum ori o casa de schimb valutar, ori un peco unde angajatul sa accepte Euro, ne incurajam.

Cu fiecare kilometru cu care ne indepartam de granita ne simtim tot mai stressati, ca infractorii care se ascund de politie. Fiecare masina care aduce a masina de politie ne creste tensiunea. Parca vad scena: va trebui sa-i explicam unui "organ" de ce n-avem vinetka. La toate explicatiile noastre cum am incercat, dar n-am gasit, ne va privi dezinteresat, cu ochi de peste mort, dupa care va pronunta cine stie ce amenda sfidator de mare, iar noi va trebui sa decidem daca riscam sa-i oferim o suma mai decenta, dar informala. Brrrr.... nu-mi place deloc scenariul.

Ajungem la o bariera. Un roman coboara dintr-o masina din fata, cu numar de Bucuresti, face cativa pasi, ne vede, zambeste prietenos, se apropie de noi, ne spune ca ne-a vazut in vama si ne intreaba daca mergem in Antalya. Nu, in Grecia. Dar il intrebam daca el a reusit sa gaseasca undeva vigneta. Fata i se lumineaza, incepe sa rada si zice: "Aaaa, sa vedeti ce s-a intamplat. Dupa ce ati trecut, ala a terminat de vorbit la telefon si noua ne-a vandut vigneta cu 5 Euro". Omul rade, probabil de absurditatea situatiei si de nesimtirea omului cu vignete. La nervii nostri, rasul lui nu ne cade bine. Omul n-are nicio vina. Dar rade. Si el are vigneta, noi nu!

Pornim iar, dar piciorului nu-i mai vine sa calce prea tare acceleratia. Suntem deja la multe zeci de kilometri distanta de vama si nimeni nu ne-ar mai crede ca am vrut sa cumparam, dar n-am gasit. Din cand in cand, cate un panou de pe marginea drumului rasuceste cutitul in rana, atragandu-ne atentia ca blestemata de vigneta este obligatorie.

Mergem tacuti, indarjiti sa gasim si noi sfantul Graal al drumurilor bulgaresti. Trecem pe langa un Lukoil, dar nu oprim, fiindca in fata era postat un echipaj de politie. Vedem putin mai incolo o bezinarie OMV. Oprim iar. N-au vignete. In momentul acela, se produce declicul. Prietenul meu zice: intorc, intru la Lukoil si-i conving sa-mi vanda vigneta. Daca nu, ma opresc direct la politistii din fata, le spun ca nu pot sa cumpar vigneta si gata.

Intram in Lukoil. "Nu ma intorc fara vigneta", sopteste prietenul meu. Imi lipseste batista brodata, sa o flutur petrecandu-l, cum faceau domnitele de odinioara cand plecau cavalerii la lupta. Dupa cateva minute, iese cu fata luminoasa, fluturand o hartie: Avem vinetka! Ma relaxez ascultand povestea victoriei: fata de la casa i-a cerut 10 leva, i-a zis ca-i da Euro, a mimat ea ca face niste calcule si i-a cerut 6 Euro. I-am fi dat si 10, nu stia ea prin ce-am trecut.

Iesim din peco pe interzis, ca altfel trebuia sa mergem iar inapoi cativa kilometri. Trecem relaxati peste linia continua prin fata politiei, dar acum nu ne mai pasa. Avem vinetka!

Epilog: La intoarcere, suntem pregatiti. Pentru ca a trecut mai mult de o saptamana, trebuie sa luam o noua vigneta. La granita dintre Grecia si Bulgaria, functionarul din ghiseu ne vinde insa vigneta pe loc, cu 5 Euro. Vrem sa-i dam numarul masinii, dar da din mana a lehamite, ca nu e nevoie.
Trecem Bulgaria ca din prastie. La granita cu Romania, platim 6 Euro podul Prieteniei, ca sa se infrupte si partea bulgareasca din prietenia noastra si ajungem in vama romaneasca. Vrem sa respectam marcajele UE/non UE, autoturisme/masini transport. Locul marcat cu indicatorul "autoturisme UE" e blocat de TIR-uri. Ne luam dupa alte masini mici si ne incadram la un loc marcat cu dube, autocare non-UE sau cam asa ceva. In fata noastra, vamesul care se uita in pasapoarte se urca intr-o masina si pleaca. Ramanem ai nimanui, ne strecuram printre masini cum putem, trecem cu sentimentul ca am fortat frontiera. Ne ratacim tare de tot, pentru ca drumul care parea ala bun este blocat de TIR-uri si nu exista indicatoare. Orbecaim iar pe niste alei betonate si oprim derutati sa ne orientam. Ne intrebam retoric ce parere isi face despre Romania un strain cand intra pe la vama Giurgiu. Ne gandim ca niste indicatoare rutiere ar putea avea mai mult efect decat cine stie ce sloganuri si proiecte de promovare a turismului. Un sofer cu o masina de Giurgiu ne vede, intelege (si stie probabil ce patesc si altii) si ne face semn sa-l urmam. Ne scoate in drumul principal. Mersi, de-aici ne descurcam. Plecam fericiti spre Iasi. Suntem in UE si avem vigneta.