Georgeta Condur

Mesaj către părinţii Mihaelei Popa

2011-12-14T10:38:00.004+02:00

Stimată doamnă, stimate domn,

Nu vă cunosc şi nu m-aş fi gândit niciodată să vă trimit un mesaj dacă însăşi fiica dvs. nu ar fi considerat de cuviinţă ca opiniile dumneavoastră să ajungă, prin intermediul blogului său, în spaţiul public. Probabil că dna Popa, ocupată fiind cu politica la cel mai înalt nivel, nu a avut timp să vă explice foarte multe lucruri în legătură cu gala „Zece pentru România”, ediţia regională pe Moldova, gală care, spune dumneaei, v-a plăcut.

Desigur, când e vorba de gusturi, nu avem a comenta. Fiecare om apreciază după propriile standarde. Există oameni care iubesc concertele de muzică simfonică, dar şi oameni care apreciază spectacolele de bâlci. Deci nu gusturile dumneavoastră în materie de spectacole de televiziune le discutăm aici şi nici dacă, în general, remarcaţi sau nu problemele tehnice legate de astfel de spectacole. Poate că pe dumneavoastră nici nu v-a interesat altceva decât să vă ocupaţi o seară de sâmbătă în mod plăcut, căci ce poate fi mai plăcut pentru un părinte decât să-şi zărească, din când în când, copilul pe ecranul televizorului? În schimb pe mine, contribuabil din Iaşi şi, deci, sponsor al evenimentului, mă interesează ce s-a „cumpărat” din banii mei.

Dar, dincolo de cine achită nota de plată, cu mult mai important este mesajul oricărei manifestări publice. Presupun că dumneavoastră, care aţi fost profesori (din câte am înţeles chiar de la dna Mihaela Popa, care nu scapă nicio ocazie de a spune că provine dintr-o familie de cadre didactice), sunteţi foarte interesaţi de acest aspect.

Şi, dacă vorbim de mesaje, cred că sunteţi de acord că elogiul încălcării legii sau al nerespectării unor hotărâri judecătoreşti nu trebuie nici măcar permis, darămite încurajat în spaţiul public. De altfel, Codul penal pedepseşte, la art. 324, instigarea publică şi apologia infracţiunilor, fiind incluse aici îndemnarea publicului prin grai, scris sau prin orice alte mijloace, de a nu respecta legile, precum şi lăudarea în public a celor care au săvârşit infracţiuni sau a infracţiunilor săvârşite de aceştia. Pedeapsa este cea de închisoare de la 3 luni la 3 ani, chiar până la 5 ani dacă este săvârşită de un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

Or, în caz că doamnei Popa nu i s-a părut important să vă aducă la cunoştinţă, vă informez eu că există două sentinţe judecătoreşti definitive şi irevocabile împotriva proiectului Palas, cel invocat drept mare motiv de laudă şi premiere a primarului Gheorghe Nichita. Dacă vă interesează şi aveţi timp, vă recomand, de exemplu, să studiaţi măcar una dintre ele, şi anume Decizia nr. 976/2010 – R, pronunţată în şedinţa publică din 18 noiembrie 2010, la Curtea de Apel Oradea. Prin această decizie, au fost anulate cele trei hotărâri ale Consiliului Local Municipal Iaşi prin care s-a realizat asocierea cu investitorul de la Palas şi pe baza cărora s-au obţinut autorizaţiile de construire: HCL nr.576/28.12.2004 (prin care s-a aprobat trecerea din domeniul public local în domeniul privat al Municipiului Iaşi a terenului), HCL nr.3/17.01.2005 şi HCL nr.4/17.01.2005 (prin care s-a aprobat contractul de asociere între Consiliul Local Municipal Iaşi şi S.C. Iulius Group S.R.L., având ca obiect edificarea „Ansamblului Madison”, actualul ansamblu Palas). Subliniez încă o dată: în decizia Curţii de Apel Oradea scrie negru pe alb că este irevocabilă.

Faptul că Primăria, de conivenţă cu investitorul, încearcă acum să apeleze la tot felul de trucuri pentru a forţa reintrarea în legalitate sau găsirea unor căi extraordinare de atac împotriva sentinţei care, practic, a „desfiinţat” tot proiectul, nu schimbă, deocamdată, situaţia cu nimic. Palasul este şi va rămâne fructul pomului otrăvit, ca să folosesc o metaforă juridică.

Aşadar, acum ştiţi că la gala care, după cum susţine fiica dvs., v-a plăcut, s-a lăudat în public o ilegalitate. Mesajul către publicul larg este că în România poţi să nu respecţi legea şi, dacă ai suficientă influenţă, nu eşti pedepsit, ba mai mult, poţi fi apreciat, premiat şi lăudat public taman pentru aceasta.

Sunt sigură că acum, odată ce aţi aflat aceste lucruri, dumneavoastră, ca oameni de şcoală, nu puteţi nicidecum aprecia astfel de lucruri şi îi veţi transmite şi fiicei dumneavoastră că v-aţi reevaluat opinia faţă de gala respectivă.

Şuşanelele regelui Midas de Bahlui

2011-12-11T15:12:00.005+02:00

Pentru început, trebuie să recunosc faptul că am ezitat mult înainte de a decide să scriu ceva despre Gala Zece pentru România, ediţia regională pe Moldova. Chiar nu voiam să caut cu orice preţ nod în papură. Însă, pe măsură ce momentele penibile s-au adunat şi tot mai multe dedesubturi ale galei au ieşit la iveală, pur şi simplu n-am mai putut să mă abţin.

Îmi pare sincer rău pentru unii dintre oamenii de la Realitatea TV, cei care nu se văd pe sticlă, şi care aseară, în momentele în care eu mă uitam şi mă minunam de ceea ce vedeam, sigur stăteau în spatele scenei smulgându-şi părul din cap. Îmi pare rău şi de artiştii veritabili sau de alte personalităţi care au crezut că vin la un spectacol de elită şi s-au trezit la cu totul altceva.

Senzaţia generală a fost de eveniment încropit în grabă sau schimbat în ultimul moment. Totul a mers rău: erorile tehnice au curs gârlă, prezentatorii s-au încurcat de mai multe ori şi arătau mai fâstâciţi decât la oricare alt eveniment la care i-am mai văzut, iar publicul părea, în unele momente, încremenit de jenă (singurii mai entuziaşti dintre spectatori păreau, în mod ciudat, doar cei cercetaţi de DNA, arătaţi suspect de des în prim-planurile din sală).

Nominalizaţii la diferitele categorii au fost prezentaţi pe nişte cartoane ce păreau făcute cu două minute înainte de intrarea în emisie, întrucât arătau neprofesionist şi erau prost încadrate (când erau mai multe nume, ultimul nici nu apărea, din cauza crawler-ului care îl acoperea). Organizatorii au dat dovadă de lacune serioase în cultura generală, nominalizând şi premiind persoane din judeţul Buzău, ca şi când acesta ar fi în Moldova. Au fost probleme cu plasmele şi cu sunetul. Au fost momente în care Melania Medeleanu, Mihai Tatulici şi Florin Piersic nu se sincronizau deloc şi senzaţia era fie că nu cunosc desfăşurătorul, fie că li se spun lucruri contradictorii în cască. Când au fost mai mulţi premiaţi, fetele care îi ajutau pe prezentatori la distribuirea trofeelor nu-i recunoşteau pe invitaţi şi nu ştiau cui să dea diplomele.

Dar, din punctul meu de vedere, momentul cel mai neinspirat a fost cel al premierii lui Gheorghe Nichita pentru Palas (proiect declarat ilegal de două instanţe judecătoreşti, prin decizii definitive şi irevocabile), spre stupoarea chiar a unora dintre spectatori. Sincer, mă aşteptam ca Mihai Tatulici să gândească lăutăreşte şi să-i ofere un premiu celui care a plătit „muzica” (deşi banii erau ai tuturor ieşenilor, nu din buzunarul primarului). Dar chiar să nu găsească alt pretext pentru premiu decât controversatul proiect, iar Florin Piersic să citească „Palas înseamnă Gheorghe Nichita”, recunosc că nu m-am aşteptat. Asta dacă nu cumva Tatulici are un ciudat şi pervers simţ al umorului, fiindcă altfel nu pot să-mi explic de ce un om normal la cap ar fi vorbit de funie în casa spânzuratului. Legat de acelaşi episod, o scenă care nu a apărut pe sticlă a fost părăsirea sălii, în acel moment, de către Daniel Oajdea, în semn de protest.

În afară de trofeul oferit „sponsorului”, Realitatea TV a încercat, în mod evident, să mulţumească pe toată lumea, împărţind premiile în mai multe judeţe ale Moldovei şi către oameni de la diferite partide. De altfel, probabil din acest motiv, s-au şi schimbat domeniile care fuseseră iniţial anunţate pentru această gală regională, aşa cum se observă din fotografia de mai jos, un print-screen al unui articol de pe site-ul Realităţii.

Aşadar, pe 5 decembrie, nici vorbă de trofee la categorii precum „dezvoltare urbană” sau „dezvoltarea infrastructurii şi turismului”, şi nici măcar „contribuţie la imaginea României” sau „istorie”. Concluzia firească e că domeniile au fost ajustate după necesităţi.

În plus, pe o altă pagină, acolo unde apare, în sfârşit, domeniul „dezvoltare urbană şi comunitară”, nominalizat este Consiliul Local Iaşi. Să confunde, oare, profesioniştii de la Realitatea TV Consiliul Local cu primarul? Despre restul problemelor legate de Palas nici nu mai are rost să reiau discuţia.

În fine, probabil conştientizând penibilul situaţiei, gala este, cel puţin până în acest moment, foarte slab reflectată pe site-ul postului de televiziune, singurul articol post-eveniment pe care l-am găsit fiind unul dedicat premiatului pentru agricultură Ovidiu Portariuc, articol care omite, însă, şi calitatea sa de candidat USL pentru primăria Botoşaniului, cum bine a remarcat Florin Gheţău.

Mihai Tatulici a făcut eforturi să întreţină atmosfera, dar a avut momente vizibile de nervozitate şi, în câteva rânduri, a vorbit iritat în timpul discursurilor celor premiaţi, cei din emisie uitând să-i taie microfonul. În discursul final, realizatorul TV a susţinut, în ciuda tuturor evidenţelor, că s-a simţit mai bine la Iaşi decât în oricare alt loc şi că organizarea a fost impecabilă. Bomboana de pe colivă, sau încununarea jalnică a acestei seri ratate, a fost chiar la sfârşit, când, după ce a pretins pe tot parcursul emisiunii că avem de-a face cu o manifestare de înaltă ţinută, dedicată elitelor, Tatulici a coborât nivelul neaşteptat de jos, mulţumindu-i directorului de la Prima Iaşi, nu pentru că i-ar fi oferit vreun suport tehnic, nu pentru că l-ar fi ajutat cu informaţii despre valorile din Moldova, ci pentru că i-a oferit... o masă la un restaurant. La aşa manifestare lipsită de demnitate nu ne-am fi aşteptat nici de la un reporter începător şi rupt de foame. Penibil.

În concluzie, gala de la Iaşi a fost sub aşteptări şi un adevărat fiasco în comparaţie cu cea similară de la Cluj, ca să nu mai spun de cele de la Bucureşti. Din ce cauză, e greu de spus. Poate că, după scindare, postul de televiziune nu este încă pregătit tehnic şi în resurse umane să susţină o asemenea manifestare în direct. Poate că realizatorii s-au lăcomit prea mult să facă tot felul de compromisuri, ceea ce a dus la instalarea unei atmosfere tensionate care s-a reflectat în performanţa echipei. Poate toate acestea la un loc sau poate că, pur şi simplu, aşa cum legenda spune că regele Midas transforma tot ce atingea în aur, lucrurile pe care le atinge primarul Iaşului se fac praf.

"Extemporal la democratie", 4.11.2011: Situatia exploziva de la PDL Iasi

2011-11-04T15:20:00.014+02:00

UPDATE: Puteti urmari emisiunea integral pe site-ul Tele M, aici.

Daca doriti doar sa cititi principalele declaratii facute de invitati, gasiti extrase pe diverse alte site-uri:

- jurnalvirtual.ro: Petru Movilă: Nu voi demisiona, am câştigat nişte alegeri

- jurnalvirtual.ro: Marius Spînu: Sper ca luni să se ia o decizie în BPN în cazul PDL Iaşi. Cristina Dobre: Îi invit pe toţi parlamentarii în weekend, la o cafea, să stabilim ce avem de făcut. Inclusiv pe Movilă

- newsiasi.ro: S-au scos "cutitele" pe masa in PDL Iasi. Movila: "Nu demisionez, pentru ca am cistigat alegerile". Ce ii reproseaza parlamentarii

- Ora de Iasi: MEANDRELE PDL IAŞI. Movilă se revoltă: „Nu voi demisiona de la şefie, am câştigat nişte alegeri!“

- Ora de Iasi: Spînu sugerează: Movilă pentru noi, Tăriceanu doi. A vrut să-şi dea demisia şi s-a răzgândit

Subiectul "Extemporalului la democratie" din seara aceasta (Tele M, ora 19:00) este posibila inlocuire a deputatului Petru Movila din functia de presedinte al PDL Iasi, functie pe care a obtinut-o in urma alegerilor interne, din data de 25 septembrie a.c.

Invitati in platoul emisiunii vor fi deputatii Cristina Dobre si Marius Spînu, iar Petru Movila isi va spune punctul de vedere prin telefon.

Mentionez ca astazi era asteptat la Iasi Gheorghe Flutur, iar jurnalistii se asteptau ca acesta sa aiba o intalnire in cadrul partidului si, eventual, sa transeze situatia conducerii PDL Iasi. Din informatiile pe care le am pana la aceasta ora, Gheorghe Flutur a contramandat cu totul vizita la Iasi, urmand sa nu mai participe nici macar la aniversarea de 20 ani a TVR Iasi, eveniment la care era asteptat in aceasta seara.

Ion Iliescu: Dacă-i dreapta, ioc unire

2011-08-07T23:13:00.008+03:00

Într-un interviu acordat Jurnalului de Chișinău și reprodus integral pe blogul personal, Ion Iliescu a inventariat cauzele pentru care nu s-a făcut unirea dintre România și Moldova. Deși vorbește despre o problemă sensibilă, fostul președinte nu se poate abține să nu strecoare o ”șopârlă” ideologică.

Printre cauzele care au făcut imposibilă unirea la începutul anilor ’90, Ion Iliescu a identificat un vinovat abscons: chiar ...partidele unioniste. De ce? Păi, pentru că s-ar fi declarat de dreapta:

”Obstinaţia cu care toate partidele "unioniste" s-au declarat de "dreapta", într-o ţară cu grave probleme sociale, a făcut rău acestei cauze, care a fost demonizată de rusofoni, şi capitalizată electoral de comunişti”.

Ei, da! Dacă partidele unioniste de peste Prut ar fi înțeles că ”proprietatea privată e un moft”, cum a spus dnul Iliescu, altfel ar fi stat lucrurile cu ”sinergia faptelor” româno-moldovenești, nu?

”Omul din umbră”, lider al PDL Iași

2011-08-06T15:15:00.007+03:00

După o lungă perioadă în care n-a scris pe blog, Mihaela Popa revine, și nu oricum. În finalul postării sale, Schimbarea la Față pentru PDL Iași ar putea avea loc din 24 septembrie, liderul interimar al PDL Iași spune:

”[...] am răspunsul la ceea ce înseamnă cu adevărat o echipă în politică: oameni care știu să înalțe alți oameni. Menirea mea ca lider, chiar și interimar, este să-i găsesc pe acești oameni. Ei există, numai că preferă de multe ori să stea în umbră. Am în minte un asemenea om, care ar putea fi liderul PDL Iași din 24 septembrie... important e să accepte și să fie acceptat. Eu îi voi fi alături!”. (Update 16:49: Mihaela Popa a făcut o modificare în textul inițial. ”Eu îi voi fi alături” a devenit ”În calitate de vicepreședinte PDL la nivel național, eu îi voi fi alături!”)

De aici se înțelege cel puțin un lucru: că omul respectiv nu este deocamdată în prima linie a politicii, ci ”stă în umbră”. Această frază e un indiciu destul de clar pentru mine.

Numai că, așa cum e conștientă chiar dna Popa, mai sunt de trecut cel puțin două hopuri: 1) acesta să accepte și 2) să fie acceptat de organizație. La punctul 1, mă gândesc ca dna Popa nu a scris pe blog și nu a vorbit prin diverse cercuri informale fără să fi avut și ceva discuții cu omul în cauză, ceea ce ar explica și reacția iritată a lui Dumitru Oprea, de retragere din funcții și din candidatura pentru primărie. În schimb, problemele cu adevărat mari s-ar putea să apară la punctul 2.

Cert este că în curând vom afla dacă refrenul Mihaelei Popa va fi ”Ecce homo!” sau, dimpotrivă, ca în cântecelul acela pentru copii, ”24 septembrie a sosit, omul negru n-a venit!”.

Sloganul partidelor la locale: Vom fi iarăși ce am fost și .. cam atât

2011-08-03T22:51:00.006+03:00

Astăzi Mediafax a publicat o listă cu scorurile pe care le-ar avea, în sondajele PSD, posibilii candidați ai USL, respectiv PDL și UNPR. Concluzia este una extrem de îngrijorătoare pentru USL: aproape peste tot unde arcul guvernamental are primari sau președinți de consilii județene în funcție, aceștia și-ar păstra pozițiile. Ba încă situația în unele județe s-ar putea să fie și mai dificilă pentru USL decât apare în cifrele furnizate de Mediafax, și nu spun aceasta doar din considerente teoretice, pentru că mă gândesc că e vorba de rezultate obținute din sondaje comandate de una dintre părțile interesate, ci pentru că știu sigur (și nu e o figură de stil, când spun ”sigur”, chiar înseamnă ”sigur”) că, într-unul din cazuri, datele nu corespund realității, în sensul că diferența dintre candidatul PDL și cel al USL, în favoarea primului, este mult mai mare decât apare în articol. Pot să mă întreb dacă nu cumva și în alte cazuri rezultatele sunt puțin ”îndulcite”, nu?

Deși USL se laudă cu procentaje uriașe pe votul politic, realitatea electorală pare să conducă spre ideea menținerii statu-quo-ului în ceea ce privește funcțiile cele mai importante din județe. Până acum, ori de câte ori cineva încerca să avertizeze, chiar și amical, vreun șef sau șefuleț din USL că viața reală e cu totul altfel decât cea care se vede la Antena 3 și că alegerile locale nu vor fi chiar un galop de sănătate pentru USL, reacția era una de țâfnă și acuzații de atitudine părtinitoare. Dacă vreun analist îndrăznea să spună că mulți primari și președinți CJ au șanse mari să fie realeși în funcții, chiar dacă fac parte dintr-unul din mult-demonizatele partide aflate la guvernare, era catalogat imediat drept ”portocaliu”, ”băsist” și mincinos. Dar poate că acum vor înțelege și unii politicieni că, așa cum se întâmplă în general în viață, prieteni adevărați nu-ți sunt cei care îți cântă-n strună, încurajându-te în erori, ci aceia care-ți spun adevărul.

Mesajul USL este, de multă vreme, unul de unanimitate: ”toată țara vrea să scape de actualii guvernanți, nimeni nu-i mai votează pe pedeliști”. Ei bine, iată că nu e chiar așa. Ca paranteză, oricum mesajele de unanimitate îi deranjează din principiu pe unii alegători și chiar îi ațâță împotrivă (efectul bandwagon nu funcționează la toată lumea). Pe de altă parte, chiar și mulți dintre cei nemulțumiți de actuala guvernare nu sunt dispuși ca, pe plan local, să dea vrabia din mână pe cioara de pe gard, adică să renunțe la un primar sau președinte de consiliu județean pe care-l cunosc, cu bunele și relele lui, pentru o himeră. Desigur, acest principiu nu se aplică dacă alesul de care vorbim a avut o prestație catastrofală sau a plictisit lumea prin prea multe mandate și el funcționează și în favoarea PSD-PNL, acolo unde aceste partide dețin puterea locală.

Conform datelor furnizate de Mediafax, pentru aproape 40% din primăriile reședințelor de județe din țară prima șansă o au, în acest moment, membri ai PDL (sau UNPR, cum e cazul în Hunedoara). Situația este aproape la fel și în cazul președinților de consilii județene. Își vor menține funcțiile și cei de la UDMR, așa că felia de împărțit între cele trei partide de opoziție aliate nu se prea mărește față de 2008. Toate sacrificiile doctrinare și cedările reciproce ale PSD și PSD pentru formarea USL par să fie în zadar. Parafrazându-l pe Petru Rareș, vor fi iarăși ce-au fost și ... cam atât.

Ce poate face acum USL? Să atace furibund în continuare? Eventuala strategie a atacării virulente a primarilor și președinților CJ de la PDL se poate dovedi un bumerang. Când te confrunți cu anumiți candidați care conduc detașat, unii chiar cu peste 60%, atacarea brutală a acestora de niște challenger-i din opoziție, semi-cunoscuți sau cunoscuți ca având și ei ”bubele” lor, nu prea are efect. Ba, dimpotrivă, există riscul ca, dacă ”ținta” știe cum să răspundă și nu face și ea greșeli strategice, atacatorului să-i explodeze totul în față și să obțină un scor mai mic decât ar fi luat dacă nu făcea campanie. Deși am văzut eroarea de care vorbesc și la partide și candidați cu pretenții, aceasta este, de obicei, o greșeală pe care o fac ageamiii, care atacă nepregătiți, oricum și oricând. Răspunsul nu constă, așadar, într-o campanie furibundă și bezmetică, ci în regândirea și nuanțarea strategiei și mesajelor pentru alegerile locale de către USL, inclusiv revizitarea și privirea ”cu ochi proaspeți”, ca să-l citez pe Mircea Geoană, a fazei de selecție a candidaților. Problema e că aici se deranjează mușuroiul de furnici sau, mai sugestiv, stupul de viespi, greu de gestionat într-o alianță.

La Iași, datele furnizate de Mediafax pentru președinția Consiliului Județean i-ar putea șoca pe mulți: Tudor Ciuhodaru – cca 30%, Constantin Simirad – 25% și, undeva mai în spate, liberalii Relu Fenechiu şi Cristian Adomniţei. Nu reiese din articol pe unde stau pitiți în sondaje candidații PSD, Florin Constantinescu și Victorel Lupu, grație strategiei strălucitoare a președintelui PSD Iași, care n-a vrut să-l deranjeze prea mult la CJ pe aliatul său Relu Fenechiu (care în mod sigur scoate și el la primărie niște rezultate minunate cu Mugurel Cozmanciuc).

Poate că mulți sunt surprinși nu atât de scorul mare al lui Ciuhodaru la CJ, cât de cel al lui Simirad, pe care-l credeau ieșit total și de multă vreme din joc. Dar eu nu găsesc poziționarea actualului președinte al CJ neașteptată, fiindcă erau mai multe indicii și deducții care conduceau spre ideea că acesta e poziționat bine. În primul rând, are avantajul deținerii funcției (din această poziție, și o păpușă gonflabilă să fie pe acel fotoliu și tot ia cel puțin 10%, darămite un candidat cu notorietate, care a mai deținut funcții și demnități). În al doilea rând, ce e încă nerezolvat de CJ și ne deranjează cel mai mult pe noi, cei născuți pe asfalt și cu dorința de a circula prin lume, și anume modernizarea aeroportului Iași, nu constituie motiv de insomnie pentru segmente consistente de electorat rural și/sau vârstnic, care între o snoavă și un discurs tehnic despre proiecte cu finanțare europeană s-ar putea să voteze snoava. În al treilea rând, ceea ce v-am spus în articolul trecut, Ce știm deja din sondajul CCSB la Iași, fără să cunoaștem rezultatele, și anume faptul că PC îl măsura temeinic pe Simirad, era un indiciu clar. Și mai sunt și altele.

Pentru alegerile locale, lucrurile sunt încurcate rău la Iași. Tudor Ciuhodaru le încurcă și mai tare, fiindcă zice că e interesat de primărie, nu de CJ, deși s-ar putea ca niciunul dintre cele două roluri, pe o partitură buget-drumuri-CET-aeroport, să nu-l prindă la fel de bine precum cel cu stetoscopul la gât.

PSD și PNL sunt, însă, ”condamnate” să-și adjudece măcar o candidatură din cele două, altfel rămân cu onoarea ”nereperată”. Gheorghe Nichita vrea să fie primar în continuare, dar nu stă chiar așa de bine în sondaje pentru un primar în funcție și cu vânt în pupa de pe urma scorului politic al alianței la nivel național. Însă Ponta nu-și poate permite nicicum luxul să lase partidul fără una din cele două funcții într-un fief electoral în care PSD a câștigat, în 2008, și primăria și președinția CJ.

Relu Fenechiu ar renunța repejor la CJ, fiindcă în contextul actual un eventual eșec, fie el și cu risc minim, ar fi catastrofal pentru cariera lui viitoare și oricum el vrea ministru. Dar cum să fii sigur că ajungi ministru cu un lider național hachițos, căruia i s-au urcat sondajele la cap și care nu se omoară după tine, dacă organizația ta nu mănâncă jar la alegeri? Și cum să mănânce jar organizația dacă există riscul ca, în urma deciziei de la masa verde de la centru, aceasta să fie nevoită să tragă pentru un PC-ist și un PSD-ist?

Peste toate, planează și proiectul cu reorganizarea administrativ-teritorială a țării, căci Emil Boc tocmai a declarat că nu s-a renunțat la idee, care va fi reintrodusă în discuția coaliției săptămâna viitoare. Mai planează și umbra lui Traian Băsescu, decis să împiedice ajungerea USL la guvernare, dar dispus să ofere cheița fermecată PNL-ului, deși Crin Antonescu n-o vrea decât din mâinile lui Victor Ponta și Dan Voiculescu.

Dacă nu era destul, articolul din Mediafax pe care l-am comentat astăzi se încheie cu știrea că în toamnă PSD și PNL vor face o nouă rundă de sondaje. Iar sondaje???

Ce știm deja din sondajul CCSB la Iași, fără să cunoaștem rezultatele

2011-07-20T17:55:00.012+03:00

Se discută mult zilele acestea despre sondajele USL pentru desemnarea candidaților la alegerile locale. La Iași, PC nu a avut, se pare, încredere în partenerii de coaliție, hotărând să facă un sondaj propriu, separat de cel al ACD, și care a fost realizat de CCSB (firmă la care, dacă mai sunt unii care nu știu, 66% din acțiuni sunt deținute de Camelia Voiculescu, fiica lui Dan Voiculescu, restul fiind ale lui Mihai Motoc și Mirel Palada).

Despre rezultatele sondajelor nu se știe mare lucru până acum: unii susțin că Gheorghe Nichita conduce fără probleme la intenția de vot pentru primărie, alții – că Tudor Ciuhodaru i-ar sufla în ceafă dlui Nichita sau chiar că l-ar fi și depășit. Pe de altă parte, o serie de atacuri la adresa lui Dumitru Oprea, venite în ultima vreme, sugerează că și actualul senator PDL ar sta binișor în sondajele făcute de USL pentru funcția de primar, căci nu-i nimeni așa de prost să atace un candidat fără nicio șansă.

Însă miza acestor sondaje e prea mare ca să nu bănuim că se încearcă și dezinformări la greu. De aceea mă voi feri să speculez prea mult pe marginea cifrelor care „răsuflă” dinspre partide. Pot, însă, comenta unele lucruri pe care le cunosc, așa cum ar fi modul de realizare a sondajului CCSB.

Din surse credibile, vă pot spune că sondajul CCSB s-a făcut prin metoda CATI (computer assisted telephone interview), deci prin intermediul telefonului. Există anumite constrângeri ce rezultă din folosirea acestei metode, care prezintă și unele probleme de eșantionare. Dar măcar s-a făcut, spre deosebire de acele sondaje cu operatori care completează prin baruri chestionarele, sau, și mai grav, de acele ”cercetări” în care singurul subiect chestionat este computerul (și vă rog să mă credeți că aceste specii de sondaje, chiar făcute de case mari, sunt mai răspândite decât ați crede, iar politicienii-beneficiari, cu toată experiența lor de ani de zile, mai ușor de fraierit decât ați bănui; știu niște povești horror pe această temă).

Din aceleași surse cunosc și chestionarul care s-a folosit. Ca primă informație, el include și o măsurătoare sumară a liderilor naționali, dar nu-i nicio surpriză că, deși de la alte partide s-au măsurat doar președinții, de la PC au fost măsurați și Daniel Constantin, și Dan Voiculescu. Nimic nou sub soare: cine plătește comandă muzica.

Cel mai plauzibil este că acest chestionar a fost conceput înainte de 7 iulie, fiindcă, spre exemplu, la întrebarea închisă directă referitoare la președinția CJ nu a fost măsurat nici Cristian Adomniței (de la PNL, doar Relu Fenechiu a apărut la CJ), nici Nicușor Păduraru (pentru această funcție, de la PDL a fost măsurată Mihaela Popa). Dacă s-a făcut chestionarul după 8 iulie și arată așa, atunci ar avea o gravă problemă în ceea ce privește instrumentul de măsurare, cauzată fie de lipsa de profesionalism, fie de intenția de manipulare.

Așadar, unii dintre posibilii candidați anunțați în zilele de 7-8 iulie lipsesc din unele întrebări în care ar trebui să figureze. În schimb, în afară de Tudor Ciuhodaru, a fost intens măsurat pentru președinția CJ și Constantin Simirad, în tot felul de combinații și grupe de candidați, atât cunoscuți, cât și no name-uri.

De altfel, chestionarul CCSB este chiar mai bine dezvoltat pe partea referitoare la președinția CJ decât pe cea vizând primăria, ceea ce arată interesul major al PC (și) pentru această funcție. Putem interpreta forma chestionarului CCSB în două feluri: ori Voiculescu este mai dispus decât credeau unii să-l îndrepte pe Ciuhodaru spre candidatura la CJ, pentru a evita coliziunea cu PSD, ori acesta încă se gândește că l-ar putea atrage pe Constantin Simirad, deși aparent acesta a fost deja adjudecat de UNPR. Oricât de ciudată ar părea pentru cei care nu au băgat de seamă curtea asiduă făcută dlui Simirad în ultimul an, varianta a doua e destul de credibilă, fiindcă, deși măsurat și el la CJ, totuși nu conservatorul Tudor Ciuhodaru pare previzibilul ”erou principal” al chestionarului CCSB la județ, ci, în mod surprinzător, dl Simirad.

Din fiecare dintre cele două variante decurg și alte deducții interesante. Renunțarea PC la a pretinde candidatura la primărie pentru Ciuhodaru și solicitarea, în schimb, a președinției CJ s-ar face cu eliminarea din joc a lui Relu Fenechiu și a PNL Iași (este complet improbabil că Voiculescu negociază cu Antonescu și Ponta posibilitatea unui tandem Ciuhodaru-Cozmanciuc la Iași, cu scoaterea totală din schemă a PSD, deși poate i-ar plăcea ideea).

Nu cu mult timp în urmă, Dan Voiculescu spunea, hotărât, că ”Tudor are stofă de primar”. Dacă acum ar fi ales cu adevărat să meargă pe planul B, de a încerca să-l impună pe Tudor Ciuhodaru drept candidat USL la președinția CJ, n-ar fi decât o confirmare a faptului că se descurcă mai bine în negocierile cu Crin Antonescu decât în cele cu Victor Ponta, chiar în condițiile în care liderul PSD nu se omoară de dragul lui Nichita. Pe de altă parte, dacă liderul PNL ar accepta ”sacrificarea” filialei Iași, consecințele ar putea fi ori o revoltă locală împotriva sa, ori ”șifonarea” serioasă a imaginii de lider cu influență a lui Relu Fenechiu. Se pare că acesta din urmă a luat în considerare acest risc și posibilitatea ca el însuși să nu aibă un scor prea bun în sondaje, de vreme ce s-a răzgândit brusc și l-a introdus și pe Cristian Adomniței pe lista potențialilor candidați pentru președinția CJ.

Cea de-a doua variantă, cu susținerea lui Simirad de către PC, nu s-ar putea face decât în ideea candidaturilor independente de USL, într-o eventuală formulă Simirad - Ciuhodaru. Interesul crescut de a-l măsura pe Simirad ne sugerează că Dan Voiculescu ar fi cu adevărat dispus să rupă USL la Iași, dacă nu i se dă măcar una dintre cele două funcții, deci posibilitatea candidaturii separate a PC nu pare doar un bluff, cum s-ar putea crede dacă urmărim cum a jucat uneori acesta în trecut.

În pokerul de la stabilirea protocoalelor de colaborare din ACD și USL, Dan Voiculescu s-a descurcat bine la cacealma, negociind pe baza a ceva ce oricum era cam obligat să dăruiască. În schimbul unui lucru pe care nu prea mai avea cum să-l ”vândă” altcuiva în afară de PNL și PSD (e greu de crezut că se gândea serios la opțiunea de a pune trustul de presă să laude PDL), a negociat o cotă nesperat de bună cu liderul PNL. Conștient că a obținut tot ce putea obține în protocol, se așteaptă să scoată destul de mulți parlamentari în toamna viitoare, iar acum încearcă să mai ciupească pe ici, pe colo, și din funcțiile reprezentative la nivel local, chiar dacă nu are în mână decât cel mult o pereche mai acătării (Cristian Popescu ”Piedone” în București - Tudor Ciuhodaru în Iași).

Oricum, lucrurile se arată extrem de interesante și prognozez diferențe semnificative între cele trei sondaje făcute de partidele din USL în județul Iași. În principiu, ele ar fi trebuit făcute pe același chestionar, pentru a fi relevante, din punct de vedere științific, comparațiile, dar nu am deocamdată o confirmare în acest sens, ba, dimpotrivă, indiciile conduc spre ideea că au existat diferențe între chestionare și diferențe de metodologie.

Dacă ați fost operatori la aceste sondaje, dacă ați fost măcar printre ieșenii chestionați în ultima perioadă sau aveți apropiați/cunoștințe care au fost subiecți ai cercetărilor, ar fi interesant să ne împărtășiți tuturor câteva informații legate de ele, mai ales că există atâtea semne de întrebare legate de această temă, importantă măcar pentru faptul că de aici vor reieși unii dintre principalii candidați între care va trebui să alegem la anul.

Fotojurnal: Iași, 6.07.2011

2011-07-06T22:51:00.011+03:00

Povestea zilei
Audiențe la Primărie: pliantul, bilet de transport cu duba
(Sursa: TeleM)
1.

2.

3.

4.

Comunicare în Consiliul Județean Iași
(Sursa: TeleM)

”Lași”, mândria Europei
(Sursa: TeleM)

Chișinău: the final frontier

2011-06-19T21:08:00.060+03:00

Update: după o noapte cu răsturnări spectaculoase, Dorin Chirtoacă a recâștigat primăria Chișinăului. Vezi la finalul textului evoluția pe ore a scorului!

Tocmai s-a încheiat procesul de vot din Republica Moldova. Cea mai importantă bătălie este cea din Chișinău, între liberalul Dorin Chirtoacă și comunistul Igor Dodon.

Campania din turul al doilea a fost dură, cu dezvăluiri șocante. Un document pe care Dodon l-a adus drept dovadă că primarul Chirtoacă ar fi folosit o firmă românească pe post de intermediar în achiziția de troleibuze a fost identificat de Chirtoacă drept o falsificare a Monitorului Oficial al României.

De asemenea, liberalii au scos la iveală faptul că unul dintre consilierii locali comuniști, ales acum două săptămâni pe lista lui Dodon, a fost condamnat în 1988 pentru că a violat și ucis o fetiță de 12 ani, ulterior încercând să ascundă urmele prin incendierea și îngroparea cadavrului. Consilierul-asasin Anatolie Tofan a fost atunci condamnat la 10 ani privare de libertate, din care a executat 8. În ultima zi de campanie, mama fetiței ucise a participat la conferința de presă a lui Dorin Chirtoacă.

Reacția comuniștilor la documentele și informațiile prezentate de Chirtoacă a fost, cel puțin în prima fază, de negare și de catalogare a acestora drept tentative de manipulare a electoratului. Ulterior, Igor Dodon a încercat să temporizeze clarificarea situației și să bată în retragere, declarând că, dacă informațiile se vor confirma, Tofan nu va mai face parte din echipa sa.

Prezența la vot până la ora 18:30 a fost ușor crescută față de primul tur. Datele sunt însă greu de interpretat, fiindcă prezența la vot era crescută în sectoarele Chișinăului unde Dodon obținuse multe voturi în turul întâi și scăzută, de exemplu, în Ciocana, acolo unde Dorin Chirtoacă reușise să câștige pe 5 iunie.

Comisia Electorală Centrală a anunțat că în turul al doilea nu se efectuează niciun exit-poll, deci nu vor mai exista estimări ale rezultatelor (și așa greșite la ultimele alegeri) până la numărarea propriu-zisă a buletinelor de vot. Va fi o noapte lungă, după care va urma o zi sau tot o noapte. Și mai lungă.

______________________
Update
20 iunie, ora 00:27: La 50% din voturi numărate: Dodon - 51,40%, Chirtoacă - 48,60%, diferență de voturi între ei: 4703 voturi. Sursa: CEC

Urmăriți live rezultatele de pe monitorul CEC (așteptați să se încarce și dați play):

20 iunie, ora 00:50: La 61,67% din voturi numărate: Dodon - 50,82%, Chirtoacă - 49,18%, diferență de voturi între ei: 3548 voturi. Sursa: CEC

20 iunie, ora 00:58: La 65,33% din voturi numărate: Dodon - 50,56%, Chirtoacă - 49,44%, diferență de voturi între ei: 2596 voturi. Sursa: CEC

20 iunie, ora 01:14: În Centru s-au procesat 100%, Chirtoacă 51,68%, Dodon 48,32%. Condrița 100%, Chirtoacă 68,26%, Dodon 31,74%. Cricova 100% - Dodon 50,07%, Chirtoacă 49,93%. Cruzești 100% - Chirtoacă 78,65%, Dodon 21,35%. Ghidighici 100% - Chirtoacă 80,78%, Dodon 19,22%. Sursa: CEC

20 iunie, ora 01:20: S-a inversat ierarhia - la 68,67% din voturi numărate: Chirtoacă - 50,32%, Dodon - 49,68%. Sursa: CEC

20 iunie, ora 01:30: Iarăși s-a inversat ierarhia - la 75%, Dodon e iar în față.

20 iunie, ora 01:45: La 85% din voturi numărate: Dodon - 50,34%, Chirtoacă - 49,66%. Sursa: CEC

20 iunie, ora 01:48: La 87% din voturi numărate: Dodon - 50,11%, Chirtoacă - 49,89%, diferență de voturi între ei: 705 voturi. Sursa: CEC

20 iunie, ora 01:58: La 94,33% din voturi numărate: Dodon - 50,77%, Chirtoacă - 49,23%. Sursa: CEC

20 iunie, ora 02:32: La 95,67% din voturi numărate: Dodon - 50,43%, Chirtoacă - 49,57%, diferență de voturi între ei: 3013 voturi. Sursa: CEC

20 iunie, ora 02:44: La 97% din voturi numărate: Dodon - 50,12%, Chirtoacă - 49,88%, diferență de voturi între ei: 847 voturi. Sursa: CEC

20 iunie, ora 02:54: La 97,33% din voturi numărate: Dodon - 50,01%, Chirtoacă - 49,99%, diferență de voturi între ei: 50 voturi. Incredibil!

20 iunie, ora 03:08: CEC a anunțat că mai trebuie introduse procesele verbale din Durlești. În primul tur, în Durlești Chirtoacă a luat 62,61%, iar Dodon doar 28,4%. Deci?

20 iunie, ora 03:49: Nu înțeleg de ce durează atât de mult. Oricum, din Durlești Dorin Chirtoacă ar trebui să ia în plus față de adversarul său 2-3000 de voturi. Pe 5 iunie scorul a fost de 5900 la 2676, dintr-un total de 9424 voturi valabil exprimate (diferența constă în voturile în favoarea altor candidați, pe locul trei fiind cel al PD cu 472).

20 iunie, ora 04:06: Cum mă așteptam: la 98,67% voturi procesate, Chirtoacă 50,27%, Dodon 49,73%, diferență 1961 voturi deocamdată.

20 iunie, ora 04:12: Gata! Dorin Chirtoacă a recâștigat primăria! Iurie Ciocan, președintele CEC, a anunțat că mai trebuie introdus un singur proces verbal, din Sîngera, secția 259, întrucât există erori și trebuie corectat de Biroul electoral al sectiei de votare. Oricum, în primul tur în această secție Chirtoacă a câștigat cu 61,61%, deci nu cred că se mai poate întâmpla nimic. În acest moment, la 99,33% din voturi procesate, rezultatul este: Dorin Chirtoacă - 50,51%, Igor Dodon - 49,49%. Probabil că va mai fi o foarte ușoară creștere a lui Chirtoacă, când se va introduce și ultima secție. Nu este exclus ca Dodon și PCRM să conteste mâine rezultatele.

Blestemul pasajului. Operațiunea Tulumba

2011-06-18T22:16:00.004+03:00

Update 20 iunie, ora 16:00: Veste bună! A dispărut furtunul. Sper că și apa :).

Știm cu toții că pasajul de la Hala Centrală a înghițit milioane de Euro, pentru proiectare și realizare. Cu toate suplimentările de buget și amânările consecutive ale termenului de finalizare, problemele continuă să apară și, din câte se pare, nu e vorba doar de ruinele găsite sau de faptul că hidroizolația esplanadei a cedat și trebuie refăcută.

În 2009, primarul admitea că există o problemă legată de pânza de apă freatică: ”Ar trebui să continue mai în profunzime cu săpăturile, dar este imposibil. Pânza freatică este prea sus. Acum, caută o soluție tehnică pentru a duce pânza mai jos, altfel pasajul va fi în pericol de a fi inundat. Dacă rezolvă această problemă, lucrările vor avansa foarte repede”, spunea Gheorghe Nichita.

Așadar, în 2009 se căutau soluţii tehnice pentru coborârea nivelului pânzei freatice cu 2,5 metri. Cum lucrările au continuat, cum ni se tot promite finalizarea și ni se dau tot felul de detalii despre cum va arăta pasajul (până și despre tipul de pardoseli care vor exista), orice om normal înțelege că s-au găsit soluțiile tehnice care se căutau acum doi ani. Așa să fie oare?

Cum sunt curioasă din fire, am descoperit o poveste care ridică, totuși, mari semne de întrebare.

Observând că din șantier iese, de ceva vreme, un furtun pus în dreptul gurii de canal de lângă trecerea de pietoni și prin care se scurge un șuvoi bogat de apă, am presupus, la început, că este vorba de o avarie. Cum timpul a trecut și se tot scurgea apă în canal, m-am gândit că e vorba de apă din rețeaua de alimentare a orașului, pe care o plătim cu toții la ”pierderi”, așa că m-am hotărât să întreb pe cineva care lucrează în șantier ce fel de avarie e aceea, de nu se poate repara și se face așa o risipă. Gândindu-mă că, dacă sunt mai mulți lucrători la un loc și cu șeful care-i supraveghează, nimeni n-o să vrea să-mi spună adevărul, am așteptat până am prins un muncitor singur și l-am întrebat.

Curiozitatea mi-a fost recompensată cu o poveste halucinantă. Nu știu dacă e 100% adevărată, dar cred că atât autoritățile, cât și constructorul ar trebui să dea un răspuns.

Pe scurt, iată ce mi-a spus muncitorul respectiv: s-a ajuns la pânza freatică și s-au continuat lucrările, deși era necesar să se proiecteze și realizeze un sistem de drenuri înainte de a construi. Știm cu toții că nici măcar un amărât de bordei nu poți face dacă nu ai un studiu geotehnic și specificații clare privitoare la fundație, fiindcă nu obții autorizație să construiești.

Pentru că nu s-a găsit încă o rezolvare a problemei pânzei freatice, s-a apelat la o soluție temporară: s-au adus două pompe care lucrează 24 de ore din 24 și pompează apa în gura de canal de lângă șantier. Omul nu știa când și cum se va rezolva problema, dar am înțeles că e una serioasă, din moment ce nu s-a găsit o variantă acceptabilă până acum și s-a mers pe o cârpeală, tratând doar simptomele, nu și boala.

Mi s-a părut atât de ciudată toată povestea, încât m-am temut că mă ia peste picior muncitorul. Am verificat apa: e, într-adevăr, limpede și rece ca apa de fântână, mult mai rece decât apa din rețeaua de alimentare cu apă potabilă a orașului.

După scandalul cu infiltrațiile de la Palat, cred că trebuie investigată puțin, de către cei care se pricep la aceste lucruri, și povestea de la Hala Centrală. Cum a ieșit autorizația pentru această construcție și cum s-a aprobat proiectul fără găsirea unei metode de rezolvare a problemei, dacă din studiul geotehnic reieșea că nivelul pânzei freatice e atât de aproape încât se va ajunge cu săpăturile acolo? Sau poate a fost greșit studiul geo? Sau nu s-a executat corect sistemul de drenare?

Sper ca totul să fie o alarmă falsă, deși faptele descrise (pompele, furtunul, apa din pânza freatică scursă în canal) există și se văd cu ochiul liber. Altfel, pare un blestem, dar nu neapărat al pasajului, ci al nostru, al ieșenilor, care ne pricopsim cu tot felul de ctitorii în care proiecte de milioane de Euro atârnă de ...o tulumbă.

Cum se pregătesc candidații USL pentru sondajul cel mare

2011-06-18T02:27:00.004+03:00

Cei care vor cu adevărat să iasă primii în sondaje (și nu sunt doar mâini moarte, nominalizate ca să nu încurce înțelegerile) trag tare, chiar și pe ultima sută de metri. Se știe deja că unii împart pliante, alții s-au apucat cu sârg de ținut audiențe, iar azi am mai aflat și altă metodă utilizată.

M-a sunat o cunoștință veche, de obicei nu foarte interesată de politică, și cu care nu mai vorbisem de mult timp. Printre altele, îmi spune la un moment dat:

”Hai să-ți spun ceva care s-ar putea să te intereseze! Știi cu ce se ocupă Florin Constantinescu?”

Zic: ”Păi, cu ce să se ocupe? E senator, dacă te referi la persoana la care cred eu”.

”Nu-nu, lasă asta”, îmi răspunde amica. ”Stai să vezi ce mi s-a întâmplat. Mă sună cineva pe telefonul fix și văd pe Caller ID un număr 077..........., pe care nu l-am recunoscut. La telefon, o domnișoară:
- Vă sun din partea senatorului Florin Constantinescu și aș vrea să vă pun câteva întrebări, dacă sunteți de acord.
- Bine, zic eu.
- Prima întrebare: Ați auzit de numele senatorului Florin Constantinescu?
- Da, răspund.
- Și aveți o părere pozitivă, negativă, sau neutră despre el?
- Pozitivă, zic.
- Dar de campania cu moliile portocalii ați auzit?, continuă duduia.
- Sigur că da.
- Mulțumesc, la revedere, încheie domnișoara, la fel de amabilă”.

”Aha, deci știai de campania cu naftalina?”, o întreb pe amica mea.

”Nu, ce naftalină? Habar n-aveam de el sau de moliile alea și nici nu mă interesează!”

”Și atunci de ce ai spus că ai auzit? Ca să nu te țină mai mult la telefon?”

”Nu, că n-aveam nicio grabă. Dar nu vreau să le răspund corect. Așa fac și la sondajele pe bune. În ultimii doi ani, au fost de două ori la ușă la mine și le-am răspuns pe dos”.

Va fi comic de tot dacă o nimerește vreun operator de la sondajul USL tot pe ea. Iar dacă se întâmplă să fie chestionați suficient de mulți alții ca ea, s-ar putea să fie de-a dreptul distractiv, nu?

Cronică TV: Săritura în bordură, sport național

2011-06-10T22:01:00.003+03:00

Ați auzit vreodată expresia ”a sări ca râma-n bordură”?
Poate nu ați auzit-o și nici nu gustați argoul, dar să știți că, dacă nu v-ați uitat ieri la emisiunea Danei Grecu de pe Antena 3, ați ratat un excelent studiu de caz privind săritura ca râma-n bordură.

Personajul principal a fost deputatul PSD Nicolae Bănicioiu, care n-a auzit, se pare, proverbul ”dacă tăceai, filosof rămâneai”. Domnia sa n-a putut, cu niciun chip, să tacă, iar un porumbel zglobiu a ieșit mintenaș din distinsa gură de tânără speranță social-democrată, așa cum îi spun mulți. Problema nu e că Dl Bănicioiu a făcut o greșeală. Greșeli, confuzii și chiar gafe facem cu toții, dar când perseverezi în greșeală, te ambiționezi și te umfli in pene pe un post național, contrazicându-i pe alții, parcă ne duce gândul la un alt proverb, cel care se bazează pe rima ”destul” – ”fudul”.

Concret, ieri seară se discuta la Antena 3 despre regionalizare. Pe lângă invitații din platou, la emisiune au participat, în direct din Brașov și din Iași, președinții de consilii județene Aristotel Căncescu și Constantin Simirad. Și chiar de la conu’ Costică i s-a tras lui Nicolae Bănicioiu.

Când l-a auzit pe Constantin Simirad, care vorbea despre principiul subsidiarității, menționând că acesta a fost enunțat în 1931 de Papa Pius al XI-lea, dlui Bănicioiu i-a venit brusc poftă să se dea deștept. Și a sărit drept în bordură, atacându-l pe dl Simirad pe tema papei Pius, susținând că nu ar fi vorba de al XI-lea, ci de al XII-lea. S-a și îmbățoșat: ”A fost al XII-lea în ’31, vă garantez!”. Mai bine garanta Vanghelie, că el a avut mai mare succes la acest capitol.

Președintele CJ Iași, care în mod evident verificase informația recent, din moment ce știa și anul în care fusese emisă enciclica papală respectivă, n-a scăpat momentul să dea o replică în care vorbea de ”carențele în cultura generală și în educație” ale deputatului PSD. Hotărât să fie comic până la capăt, dl Bănicioiu s-a rățoit: ”Da’ auziți, nu vreți dumneavoastră să mai citiți acuma un pic?”.

În cele din urmă, a început, probabil, să aibă mici îndoieli, așa că a vrut s-o întoarcă: ”Eu nu mă contrazic cu dv. dacă era Papa Pius al XII-lea sau al XI-lea”. Dana Grecu i-a dat, însă, o lovitură neașteptată: ”Ba v-ați contrazis”. Mda, chiar și useliștii care merg la Antenă ar trebui să se intereseze înainte de emisiuni pe cine curtează Dan Voiculescu în ultima vreme, fiindcă altfel se pot trezi că dna Grecu scoate de sub pupitru tigaia de care vorbea Andrei Pleșu și-i pocnește pe ei, în loc să-l răpună pe dușmanul de clasă ”băsist”, cum este formula consacrată la acest post de televiziune.

Dl Bănicioiu s-ar fi putut opri aici. Dar credeți că a făcut-o? Ei, aș. A preferat să-și ”repereze” onoarea folosind tactica ... ”din lac în puț”: ”Eu vă zic că principiul pe care-l susțineți nu este corect, am dreptul la o părere și, până vă convingeți dumneavoastră dacă era al XII-lea sau al XI-lea, poate reușiți să-i spuneți dlui Băsescu că-i o nebunie”. Lăsând la o parte faptul că dl Bănicioiu însuși trebuia să se convingă dacă-i al XII-lea sau al XI-lea, fiindcă noi, restul, știm că era vorba de al XI-lea, principiul pe care-l susținuse Constantin Simirad era cel al subsidiarității, nu cine știe ce invenție moldavă. E adevărat că Nicu Bănicioiu are dreptul la o părere, așa cum a spus, dar vorbim, totuși, de un principiu consacrat de tratatele UE.

Introdus prin tratatul de la Maastricht, principiul subsidiarității este înscris la art. 5 din Tratatul UE, tratat pe care România l-a semnat. Acum nu ne mai luăm semnătura înapoi nici dacă vine să ne dea lecții la Antena 3 papa Pius!

Spre final, Radu Tudor i-a trântit-o lui Constantin Simirad: ”mortul sunteți dumneavoastră”, Dana Grecu a sărit la Radu Tudor spunându-i să-și ceară scuze pentru ce a zis, echipa ad-hoc formată din Tudor și Bănicioiu chicotea la toate afirmațiile lui Simirad, iar acesta din urma le-a dat cu tifla tuturor, spunându-le că au ”o idee simplă, dar fixă”, sub ochii suspect de îngăduitori ai Danei Grecu. Și uite-așa a mai trecut o seară din viața telespectatorului român.

Tov. Vițăvercea câștigă primăria?

2011-06-06T20:35:00.015+03:00

Update 7 iunie, 00:58: Comuniștii au câștigat primul loc la alegerile pentru Consiliul Municipal din Chișinău, dar pentru primar va exista un al doilea tur. Fiind poziționat al doilea (deși incumbent) și comparativ cu ce ieșise la exit-poll, Dorin Chirtoacă a avut o înfrângere. Totuși, față de dezastrul ce se arăta în cursul zilei de ieri, când părea să nu mai existe o a doua șansă, și având în vedere recuperarea semnificativă de pe ultima sută de metri, rezultatul lui Chirtoacă pare aproape o victorie.
__________________________________________

Astăzi m-am convins: comunismul e contraindicat la sociologie ca sifilisul la sistemul nervos, ca să-l parafrazez pe Țuțea.

Vasile Dâncu a fost ”răzbunat”: exit-poll-ul din Republica Moldova, realizat de patru instituţii (CBS AXA, Institutul de Politici Publice, Institutul European de Studii Politice şi ADEPT) a dat-o-n bară grandios, la fel de tare ca IRES-ul lui Dâncu, în noiembrie 2010. Concret, anul trecut exit-poll-ul IRES a prezis victoria PLDM cu o diferență de 8,9% în fața comuniștilor (PLDM: 34,6%, PCRM: 25,7%). În realitate, diferența dintre partidele situate în frunte a fost oarecum apropiată de cea prognozată (9,9%), numai că viceversa: PLDM – 29,4%, PCRM – 39,3%.

Aseară, exit-poll-ul comandat de PublikaTV estima victoria fără emoții a lui Dorin Chirtoacă, la o diferență de 12,2 puncte procentuale: Dorin Chirtoacă (Partidul Liberal) – 53,1%, Igor Dodon (Partidul Comuniştilor din Republica Moldova) - 40,9%. În seara aceasta, după numărarea unei părți importante din voturi (82,67%), ”șoc și groază”: diferența e de 8,71%, dar, din nou, viceversa: Dorin Chirtoacă – 43,45%, Igor Dodon – 52,16%! Bine măcar că dl Chirtoacă, ce-mi pare un om cu bun-simț și cu capul pe umeri, nu s-a apucat aseară să țopăie precum ”Mihaela, dragostea mea”.

Acum, singura speranță a susținătorilor lui Dorin Chirtoacă este că, după centralizarea tuturor proceselor verbale, Igor Dodon nu va obține majoritatea necesară pentu a câștiga din primul tur. Dar, chiar și în varianta vehiculată de PL, cele peste 12 procente în avantajul dlui Chirtoacă s-au evaporat în neant, iar dl Dodon (sau tovarășul, căci nu știu ce apelativ folosesc cei de la PCRM) va fi clasat primul.

Ce se întâmplă, totuși, în Republica Moldova? Nu mai funcționează sociologia? În cazul primului exit-poll eronat unii și-au închipuit că o fi făcut vreo greșeală Vasile Dâncu, oricât de experimentat ar fi. Acum deja e prea de tot, pare ori o eroare sistematică generată de un comportament complet atipic al alegătorilor moldoveni, ori o fraudă consistentă (sau la alegeri, sau la sondaj).

Dincolo de toate explicațiile posibile pentru eșecul cercetărilor sociologice, victoria comuniștilor în orașul considerat o adevărată redută anticomunistă (Chișinăul n-a avut niciodată primar comunist în istoria postsovietică a țării) este, într-o oarecare măsură, și un eșec al Occidentului, dar mai ales un eșec al nostru, al celor din România. N-am putut fi niciodată un model pentru alții, ba dimpotrivă. Din păcate, nu prea suntem în stare să exportăm prin vecini decât rebuturile propriei tranziții. Și ce să vadă alții la noi? Până și gestul de condamnare simbolică a comunismului în Parlament, pe baza raportului Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, a avut parte de un circ inimaginabil, cu tropăieli și huiduieli. Sub ochii unor oaspeți străini, precum Lech Walesa, un Vadim dezlănțuit zbiera la Patapievici: ”Limbricul dracului, te-arunc de la balcon!”.

Astfel de manifestări nu sunt decât vârful patologic al unui aisberg mentalitar periculos. Un sondaj IRES din 2010 ne-a pus în față o oglindă, în care arătam, după părerea mea, hidos: 68% au răspuns că au dreptate aceia care spun că regimul comunist a fost o idee bună, dar aplicată greșit (scorul ajungând la 72,7% în regiunea Sud + București + Dobrogea), iar 41% au declarat chiar că l-ar vota pe Nicolae Ceaușescu, dacă acesta ar candida la Președinție (rezultatele arătau și mai prost în mediul rural: 49,7%, sau în regiunea Moldovei: 48,6%). După patru ani de la integrarea în UE, asta am obținut noi. Ce pretenții să avem de la Republica Moldova?

Degeaba dăm vina pe stat, pe partide, pe politicieni, pe sărăcie. Ar însemna să confundăm cauza cu efectul. Modelele democratice sănătoase ar trebui construite încă din etapa socializării primare, în familie. Văzând rezultatele sondajelor care scot în evidență nostalgia după defunctul regim comunist, nu pot decât să mă întreb cu groază ce aud și ce învață copiii români în familie.

Așadar, singura surpriză de la alegerile din Republica Moldova rămâne neconcordanța exit-poll-urilor cu rezultatele oficiale. În rest, știam deja de pe pielea noastră că, vorba unui comentator moldovean de pe un site, ”de rapănul ăsta de comunism se scapă greu”. Iar cu Treponema (deloc palidă) din interiorul nostru trebuie să luptăm, căci nu ne ajută deloc să privim la ceea ce s-a întâmplat în Chișinău și să ne resemnăm, oftând ca Lefter Popescu al lui Caragiale: vițăvercea, da, vițăvercea...

Update 21:55: Se pare că minunea e încă posibilă. Rezultatele rămân tot așa cum am vorbit, adică... viceversa :), dar, la 91% procese verbale introduse, Dodon nu mai are decât 50,1% (sursa: CEC). Dacă trendul din ultima oră se menține, va fi un tur al doilea. În acest moment, doar 319 voturi îl mai țin pe candidatul PCRM în poziția de primar din primul tur.

Update 22:15: E la fel de palpitant ca la alegerile noastre prezidențiale din 2009. La 92% procese verbale introduse, Dodon a coborât sub 50%: 49,75%(sursa: Publika). La mai mic!

Update 22:20: CEC m-a auzit, confirmă și plusează :). La 92,67% pv introduse, Dodon mai are doar 49,43%, iar Chirtoacă a ajuns la 45,54%. Sunt 12.444 voturi diferență între ei.

Update 23:01: La 94% procese verbale introduse, Dodon o tot ia la vale: 49,27% (sursa: CEC).

Update 23:31: În acest moment, lui Dodon îi lipsesc 2349 voturi ca să poată evita turul al doilea. La Consiliul Municipal Chișinău, rezultatele sunt (la 94% pv centralizate): PCRM - 47,27%, PL - 31,31%, PLDM - 13,55%.

Update 7 iunie, 00:18: Dodon a coborât sub 49%; are acum 48,94%, iar Chirtoacă - 45,89%. Rezultatele se apropie tot mai mult de cele obținute de Asociația Promo-Lex în urma numărătorii paralele proprii.

Update 7 iunie, 00:33: La 96% procese verbale introduse, Dodon are 48,68%, iar Chirtoacă - 46,10%. Nu cred că se mai poate schimba ceva: va fi turul al II-lea!

De la "panem et circenses" la "de lege ferenda"

2011-05-27T22:43:00.003+03:00

Cred că aproape toți cei care au urmărit ședința Consiliului Județean de astăzi au avut tendința de a o descrie ca fiind un adevărat circ. Și, chiar dacă, în funcție de simpatii sau antipatii, putem aprecia că unii au greșit mai mult și alții mai puțin, realitatea este că toate părțile implicate au avut o contribuție la impresia generală dezagreabilă pe care a produs-o această ședință.

Dacă ne gândim la expresia latină panem et circenses, putem spune că am avut astăzi asigurat circul. Și totuși, a fost utilă și această ședință la ceva. Din punctul meu de vedere, a produs chiar o pâine: o pâine de mâncat pentru juriști și parlamentari, întrucât convocarea celor două ședințe extraordinare ale CJ Iași a scos în evidență faptul că ar fi nevoie de o corectare a Legii 215/2001 (modificată și republicată). Ajungem, așadar, de la panem et circenses la de lege ferenda, ca să rămânem tot pe tărâmul limbii latine.

Când am sesizat ceea ce eu consider a fi imperfecțiuni ale legii, am cerut, înainte de a publica acest text, și opinia unor juriști sau secretari de consilii județene și prefecturi (profesioniști remarcabili, dar nu din Iași, ci din alte județe), unii dintre ei declarându-se surprinși, la rândul lor, de lipsa de coerență și simetrie a prevederilor legale respective.

A. Unde-i logica?

În cazul convocării consiliilor locale, art. 39 din Legea 215/2001 prevede:

”(3) Convocarea consiliului local se face în scris, prin intermediul secretarului unităţii administrativ-teritoriale, cu cel puţin 5 zile înainte şedinţelor ordinare sau cu cel puţin 3 zile înainte de şedinţele extraordinare. Odată cu notificarea convocării, sunt puse la dispoziţie consilierilor locali materialele înscrise pe ordinea de zi”.

Precizarea unui termen minim între convocare și întrunire este logică și explicabilă. Consilierii trebuie să aibă timp să-și programeze participarea la ședință și să se pregătească pentru aceasta, studiind proiectele înscrise pe ordinea de zi. De asemenea, trebuie să existe timp pentru ca ordinea de zi a şedinţei să se poată aduce la cunoştinţă cetățenilor, după cum prevede un alt articol al legii.

Termenul minim de convocare este, în mod firesc, mai mic în cazul ședințelor extraordinare decât al celor ordinare, dar nu poate lipsi cu totul. Altminteri, s-ar putea ajunge la diverse abuzuri. O grupare de consilieri care are nu numai treimea necesară pentru a convoca o ședință, ci și majoritatea necesară pentru a asigura cvorumul, ar putea face convocarea chiar înainte de ședință, știind că alți consilieri sau alte părți interesate nu au cum să ajungă la întrunire sau nu au timp să studieze propunerile de hotărâri.

Totuși, pentru a nu se ajunge la blocaje în anumite situații speciale, legea permite și convocarea ”de îndată”, dar numai în cazuri bine precizate (”în caz de forţă majoră și de maximă urgenţă pentru rezolvarea intereselor locuitorilor comunei, oraşului sau municipiului sau în alte situaţii stabilite de regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului local”). Un secretar cu multă experiență administrativă mi-a confirmat că situațiile speciale în care se poate apela la convocarea ”de îndată” se referă la dezastre, epizootii, probleme urgente care țin de apărarea civilă etc.

În cazul convocării ședințelor de consiliu județean, prevederile referitoare la convocare sunt aproape identice, cu o excepție foarte ciudată. Art. 94 spune:

”(3) Convocarea consiliului judeţean se face în scris, prin intermediul secretarului general al judeţului, cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare sau cu cel mult 3 zile înaintea celor extraordinare.
(4) În caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea intereselor locuitorilor judeţului convocarea consiliului judeţean se face de îndată”.

Diferența față de modul de convocare a consiliului local nu pare să aibă nicio logică. O juristă foarte bine pregătită dintr-o prefectură mi-a spus că nu exclude să fie vorba de o eroare de redactare, cum a mai fost depistat în trecut cel puțin un caz în aceeași lege. Precizarea unui termen maxim (doar pentru ședințele extraordinare ale consiliului județean) și absența unuia minim nu are, aparent, nicio explicație plauzibilă. Termenul minim între convocare și întrunire ar fi, însă, din punctul meu de vedere, cu atât mai necesar în cazul consiliilor județene, o parte dintre consilieri (sau alți cetățeni interesați) fiind în situația de a avea domiciliul în alte localități, situate la distanță de locul unde are loc ședința.

O altă persoană mi-a spus că, dacă nu e cumva o eroare, singurul argument ar putea fi acela că legiuitorul a considerat că județul poate avea probleme mai urgente decât o localitate, și atunci a vrut să scurteze termenul între convocare și întrunire. Dar, chiar dacă am accepta acest punct de vedere, apare o fractură logică. În această ipoteză, ar fi trebuit redus termenul minim necesar (la o zi sau două), nu introdus un termen maxim (”cel mult 3 zile”). Și, chiar dacă acceptăm și ideea existenței unui termen maxim (deși nu văd de ce ar fi necesar), tot ar trebui să existe și unul minim, din motivele menționate mai devreme (în cazul consiliilor locale) și de care legiuitorul a ținut cont, din moment ce l-a considerat necesar în cazul ședințelor ordinare ale CJ și al ședințelor ordinare și extraordinare ale CL.

În actuala formulare, nici n-ar mai fi nevoie de prevederea referitoare la convocarea ”de îndată”, din moment ce orice ședință extraordinară a CJ poate deveni echivalentă cu una convocată de îndată. Nu cred că expresiei ”cel mult 3” i se poate da alt sens decât ”între 0 și 3”. Dacă spui ”cel mult 3 zile”, înseamnă că e legală convocarea cu 3 secunde înainte? Sau poate cu 3 minute înainte? 13 minute? Cine dă mai mult? Adjudecat.

Să presupunem că, în înalta lui înțelepciune, pe care eu nu o pot înțelege, legiuitorul a vrut să prevadă un termen maxim în cazul ședințelor extraordinare. În cazul acesta, trebuia să existe o simetrie și în cazul convocării în ședință extraordinară a consiliilor locale.

Știu că a fost pus în dezbatere publică un proiect de modificare a Legii 215, dar articolele 39 și 94 nu fac, din câte am văzut, obiectul acestuia. Mă aude vreun parlamentar?

B. Ubicuitate sau 3 în 1?

Legea este foarte imprecisă când se referă la convocarea unei ședințe extraordinare de către o treime dintre consilieri.

În primul rând, deși pare de bun-simț, poate că ar trebui precizat undeva că un consilier poate semna o singură dată pe documentul de inițiere a unei convocări pentru o ședință într-o anumită zi. Altfel, ne putem trezi că apar o mulțime de combinări, care duc la o multitudine de convocări pentru aceeași zi (și chiar oră). Poate vi se pare improbabil, dar lupta politică naște monștri, deci nu este exclus să ne trezim cu astfel de tactici (iar situația de la Iași e un caz-școală).

Și mai important, din punctul meu de vedere, este că ar trebui precizat ce se întâmplă când se convoacă la aceeași oră o ședință, lucru perfect posibil, din moment ce există trei ... treimi, plus președintele (respectiv primarul), care poate convoca și el. Dacă ședințele sunt în același loc, poate ieși bâlci, iar dacă sunt în locuri diferite, ar însemna să le cerem consilierilor să dea dovadă de ubicuitate.

De asemenea, nicio prevedere din lege nu pare să împiedice un grup de consilieri să convoace o ședință, chiar în timpul în care este convocată de către președinte (sau primar) ședința ordinară, de exemplu. Dacă există și o majoritate care să asigure cvorumul, toate ședințele (ordinare sau extraordinare) convocate de președinte (sau primar) pot fi sabotate.

În concluzie, în primul caz sesizat (A) cred că este vorba de o eroare și trebuie reparată prin modificarea art. 94. În cel de-al doilea caz (B), înțeleg că o lege nu poate prevedea toate situațiile care pot interveni în practică, dar cred că s-ar putea evita, printr-un singur articol, situații precum cea de azi de la Iași.

Sper că parlamentarii se vor gândi la cele două aspecte pe care le-am descris, iar Legea 215, o lege fundamentală a României, va fi, ca într-un cunoscut slogan comercial, un pic mai bună, dar mai bună.

20 mai

2011-05-20T23:37:00.005+03:00

Luată de treburile zilnice, nu mi-am dat seama că astăzi este 20 mai. Mulți își amintesc această dată doar ca fiind ziua primelor alegeri de după Revoluție. Ion Iliescu a fost ales președinte cu un scor zdrobitor: 85,07%, ceea ce i-a făcut pe unii să constate, amar, că nu degeaba a coincis ziua alegerilor cu sărbătoarea creștin-ortodoxă Duminica Orbului.

Pe 20 mai s-a născut, însă, și Corneliu Coposu. Poate că n-aș fi ținut minte această dată, dacă nu m-aș fi gândit, chiar în acei ani tulburi, ce ”cadou” frumos i-a făcut neamul românesc de ziua lui, după 17 ani de pușcărie. Pentru foștii deținuți politici cred că alegerile din 20 mai 1990 au reprezentat un moment extrem de frustrant, aproape de neînțeles. Până și Petre Țuțea a izbucnit într-un moment de supărare: ”Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniță pentru un popor de idioți! De asta numai eu am fost în stare…”, spunea Țuțea cu năduf, după alegeri. Și i-am înțeles supărarea, care l-a făcut pe el, un mare român, să spună acel lucru. Dar Corneliu Coposu nici măcar nu și-a exprimat niciodată amărăciunea pentru rezultatele din 1990 prin vorbe grele, reușind să împrăștie în jurul său speranță și lumină. Că unii au fost orbi, nu a fost vina lui.

Corneliu Coposu a fost pus în libertate în 1964. Pe atunci, viitorul președinte Iliescu avea deja 20 de ani de când intrase în Uniunea Tineretului Comunist și 11 ani de când era membru PCR. În 1956, Ion Iliescu devenise secretar al C. C. al UTC, chiar în anul în care Corneliu Coposu, ținut în arest preventiv din 1947, era condamnat la muncă silnică pe viață, pentru "înaltă trădare a clasei muncitoare" și "crimă contra reformelor sociale". În timp ce fostul deținut politic, absolvent al Facultății de Drept, era nevoit să se angajeze muncitor necalificat ca să supraviețuiască, Iliescu ajungea membru în Comitetul Central al PCR.

După 1989, Ion Iliescu a condus România, din cea mai înaltă funcție, timp de 10 ani. Corneliu Coposu n-a apucat nici măcar să trăiască ziua în care s-a produs alternanța la putere, în 1996. Dar schimbarea de direcție a României i s-a datorat, în mare măsură, și lui. Foarte multe dintre ideile susținute de Corneliu Coposu în 1990, fiind taxat ca ”dușman al poporului”, au fost, chiar dacă târziu și adesea datorită presiunilor occidentale, adoptate de ”oamenii de bine” ai lui Iliescu. Întotdeauna mi-a plăcut titlul unei cărți a lui Richard M. Weaver, folosită de libertarienii din SUA, la un moment dat, ca slogan: ”Ideas have consequences”. Chiar au. Iar istoria este ironică. Cred că numele lui Ion Iliescu va rămâne pe vecie asociat cu mineriadele, în timp ce Corneliu Coposu va fi, mereu, Seniorul.

I-am întâlnit pe amândoi; pe Ion Iliescu o singură dată, în București, la o recepție a Fundației Culturale Române (posibil să-l mai fi văzut la vreun miting, dar astea nu se pun), pe Corneliu Coposu de câteva ori, și la Iași și la București. Culmea este că la evenimentul la care a participat Ion Iliescu am mers cu o invitație care îi fusese, de fapt, trimisă lui Corneliu Coposu. Nici măcar n-am știut că Președintele de atunci va fi prezent la acel cocktail. Mi-am dat seama că e cineva foarte important acolo doar când, la intrare, m-au întâmpinat niște băieți înalți, cu ochi albaștri, care s-au uitat foarte ciudat la mine când am prezentat invitația pe care scria ”Domnului Corneliu Coposu” și apoi m-au căutat în poșetă. A fost prima dată când eram căutată în geantă, de asta am și ținut minte scena. În rest, mare lucru despre senzația pe care mi-a creat-o dl Iliescu nu mai e de povestit. În schimb, îmi aduc aminte cu precizie că dl Coposu mi-a lăsat o impresie puternică, un sentiment de bunătate, candoare și forță greu de descris în cuvinte.

Astăzi s-au împlinit 97 de ani de la nașterea lui Corneliu Coposu. Pentru ilustrarea acestui text, am găsit în arhiva personală două fotografii inedite în care, în afară de el, mai apar Ion Diaconescu și, în cea de-a doua (în partea stângă), Ioan Bărbuș (1918-2001). Despre ultimul, Vladimir Tismăneanu a scris, recent, un articol frumos, care conține câteva rânduri cu care vreau să închei: ”Nu toată lumea a colaborat, nu toată lumea a îngenuncheat, complicitatea nu a fost ineluctabilă și universală”.

Porcul anticonstituțional

2011-05-06T15:17:00.006+03:00

Mă irită primarii care se plâng că nu pot rezolva problemele comunității fiindcă parlamentarii nu au făcut suficient lobby la București ca să primească administrația locală bani în plus. Când i-am ales, nu ne-au spus că prestația lor depinde, în mod decisiv, de cea a parlamentarilor din circumscripție. Și, până la urmă, cum gândesc ei că ar trebui să fie viața de primar? Parlamentarii să aducă bani cu nemiluita și primarii doar să-i cheltuiască? Mersi, dacă-i dai un card, de cheltuit bani până și o pițipoancă știe, fără să urmeze cine știe ce cursuri speciale în domeniu.

Nu-mi plac nici parlamentarii care se laudă că ”au adus mulți bani”. Lăsăm la o parte faptul că uneori nici nu e adevărat, iar ei cotcodăcesc întruna, ca găina care a făcut o mărgică. Dar chiar dacă ar fi adevărat, tot n-ar trebui să spună aceste lucruri în public, din motive pe care le voi detalia mai jos.

În mandatul 2000-2004, când era PSD la guvernare, politicienii ieșeni din acest partid erau criticați că ”nu fac precum cei de la Bacău”, care au adus mai mulți bani orașului/județului lor, prin influența pe care o aveau la centru. Țin minte că eram într-o zi invitată la o emisiune, când am auzit același refren: de ce nu fac pesediștii ieșeni ca Hrebenciuc & Co? Am încercat să explic atunci că ”grupul de la Bacău” nu poate și nu trebuie să fie un exemplu.

Bugetul guvernamental disponibil pentru toate județele este ca un tort cu mărime finită, iar fiecare felie crescută în mod artificial prin trafic de influență sau, ca să-i spunem frumos, lobby, înseamnă că o altă comunitate din România va primi mai puțin decât i s-ar cuveni, dacă s-ar aplica aceleași criterii pentru toți. Cu alte cuvinte, nu poți să te bucuri că ai prins o halcă mai mare decât meritai, fără să înțelegi că, în acest fel, l-ai spoliat pe altul. Modelul spre care trebuie să tindem nu este cel de a deveni din spoliați spoliatori, ci de a impune niște criterii clare și corecte după care să se facă alocările bugetare către comunitățile locale.

Până la urmă, care este adevărul privitor la lobby-ul parlamentar în scopul alocărilor preferențiale? Pe de o parte, nu putem fi atât de naivi încât să credem că el nu se practică. Doar că e puțin... ilegal.

Conform articolului 69 din Constituția României, mandatul parlamentarilor este reprezentativ, orice mandat imperativ fiind nul. Deputații și senatorii sunt ”în serviciul poporului” în ansamblul său, nu doar al alegătorilor din circumscripție sau colegiu. Așadar, câtă vreme această Constituție este în vigoare, cetățenii (și aleșii înșiși) trebuie să înțeleagă că, indiferent dacă alegerile se desfășoară în colegii uninominale, parlamentarii trebuie să reprezinte cât de bine pot întregul popor, nu doar pe cei din unitatea administrativ-electorală în care au fost aleși. Chiar dacă nu ne place, ideea pe care trebuie s-o susținem public este aceea că banii trebuie alocați după necesități și priorități, nu după domiciliul parlamentarilor. Regula e regulă tot timpul, nu doar când ne convine. Ce facem, îi criticăm pe unii că trimit banii pe criterii politice, după care cerem ca și ”ai noștri” să facă la fel?

În spiritul Constituției, ”obligația” doar față de alegătorii din colegiu rămâne un mesaj strict electoral, generat de dorința parlamentarilor de a-și menține funcția și privilegiile, în timp ce răspunderea față de interesul întregii națiuni este adevăratul mandat al oricărui parlamentar, fie el din Iași, Constanța sau București, din PSD, PDL sau PNL.

Pe de altă parte, în toate județele există parlamentari atât la putere, cât și în opoziție. Dacă presupunem că toți parlamentarii din partidul aflat, la un moment dat, la guvernare ar interveni în favoarea circumscripțiilor lor, rezultă că banii s-ar aloca la fel cum s-ar face în absența intervențiilor, întrucât nu există județ care să nu aibă cel puțin un parlamentar aflat la putere. Singura situație în care o comunitate ar primi mai mult decât ar face-o în absența intervenției este cea în care, prin anumite metode, un parlamentar reușește să ”deturneze” banii destinați, în mod normal, circumscripției unui coleg.

Așa cum am spus, am fi naivi să credem că această practică nu există. Nici măcar n-am inventat-o noi. În America i se spune pork barrel. Se pare că originea termenului se găsește într-un obicei de dinainte de Războiul civil, de a le da sclavilor de pe plantații, ca recompensă sau la ocazii speciale, un butoi cu carne de porc în saramură, aceștia înghesuindu-se pentru a obține o bucată cât mai mare. Politica de pork barrel este criticată și în SUA, deși, fiind un stat federal, raporturile senatorilor cu alegătorii din statul pe care-l reprezintă sunt diferite. Cu atât mai mult nu este un lucru cu care un parlamentar român ar trebui să se laude sau unul pe care să-l solicităm public parlamentarilor noștri, al căror mandat reprezentativ este consfințit prin Constituție. Până la urmă, e ca și cum am cere oficial cuiva să intervină pe lângă un judecător să ne dea nouă dreptate, în defavoarea celeilalte părți, indiferent ce spune legea. Dacă banii ”obținuți” de un parlamentar ar apărea de undeva din neant, în plus față de bugetul național, practica ar fi justificată. Dar orice ban de la buget care vine în plus la o comunitate, doar pe baza lobby-ului sau a influenței la centru a unui lider local, înseamnă un ban în minus la o altă comunitate, căreia i se cuvenea.

Mulți ar putea spune că nu contează, important e să vină mai mulți bani la noi, sau, cu alte cuvinte, „mai bine plângă mama lui”. Dar, acceptând acest principiu care poate funcționa, la un moment dat, în favoarea noastră, pe baza unui avantaj temporar, înseamnă nu numai să facem un lucru incorect, ci și să ne punem în poziția în care, mai devreme sau mai târziu, vom ajunge noi înșine victimele împărțirii discreționare. Pe termen mediu și lung, cum atât partidele aflate la guvernare cât și influența diferiților lideri locali se schimbă, lucrurile se uniformizează între diferitele comunități, iar tot ce obținem este că ne furăm singuri căciula o vreme. Au de câștigat doar cei care se bat cu pumnul în piept că au adus bani și transformă acest mesaj într-unul aducător de voturi, sau cei care, administrând acești bani, își iau din ei ”dreptul de șmecher”.

Desigur, mi-ar plăcea ca în locul în care trăiesc să fie cât mai multe fonduri la dispoziție. Dar vreau ca acest lucru să se obțină prin aplicarea corectă și competentă a descentralizării, prin elaborarea cât mai multor proiecte care să merite finanțare și printr-o legislație care să stimuleze mediul de afaceri și munca. Guvernul și Parlamentul trebuie ținute ”sub observație”, astfel încât să încurajeze toate cele menționate. În rest, atragerea de investiții într-o zonă se face prin inițiativă privată susținută de comunitate și prin activitatea administrației locale. Începând din 1990 până azi, eu nu am votat niciodată un parlamentar ca să ”aducă” bani la mine în circumscripție. L-am votat ca să mă reprezinte, nu ca să mă mituiască, oferindu-mi, ca unui sclav, o halcă de porc smulsă dintr-un butoi din ce în ce mai gol.

Totalitarismul, de la origini la consecințe

2011-05-04T19:53:00.010+03:00

Astăzi am participat la Conferința Națională ”Totalitarismul de la origini la consecințe”, organizată pe 3-4 mai 2011 de Universitatea ”Petre Andrei” din Iași și Centrul Cultural German Iași, în parteneriat cu Revista ”Sfera Politicii”, Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România și Revista ”Observator Cultural”.

În afara comunicărilor, organizate pe opt secțiuni, a avut loc vernisajul expoziției „Hannah Arendt - Încrederea în om” și proiecția filmului „Execuția”, prezentat de Marius Oprea.

Pe parcursul conferinței au prezentat lucrări: Caius Dobrescu, George Bondor, Florin Mitrea, Vasile Boari, Carmen Mușat, Anton Carpinschi, Lavinia Betea, Cristian Bocancea, Stelian Tănase, Sabin Drăgulin, Chung Hong Key, Doru Tompea, Antonio Patraș, Daniel Șandru, Mark Bucuci, Marius Oprea, Constantin Ilaș, Cristiana Arghire, Natalia Vlas, Sorin Bocancea (coordonatorul conferinței), Georgeta Condur, Tudor Pitulac și Ovidiu Șimonca.

Mai jos găsiți o formă prescurtată și simplificată, fără referințele bibliografice, a comunicării mele, despre ”omul nou”. Textele integrale ale tuturor autorilor care au participat la conferință vor fi publicate în ”Sfera Politicii”.

Avatarurile omului nou – din comunism în postcomunism

În publicitate, există un cuvânt magic. După unele cercetări, se pare că el ar mări impactul reclamelor de televiziune în medie cu 17%. Acesta este cuvântul ”nou”. Și dacă un simplu detergent se vinde mai bine pentru că este livrat sub eticheta ”nou”, nu ar trebui să ne mire farmecul pe care l-a exercitat asupra multora conceptul de ”om nou”.

Omul Nou propus de ideologiile de extremă dreapta era puternic din punct de vedere fizic și moral. El admira forța, disprețuia slăbiciunea și, așa cum spunea Hitler însuși, era ”rapid ca un ogar, rezistent ca pielea tăbăcită și dur ca oțelul Krupp”.

În textele sovietice, descrierea Omului Nou este chiar mai entuziastă. În ceea ce privește capacitățile intelectuale, ”omul de rând va atinge nivelul unui Aristotel, unui Goethe, unui Marx. Și, deasupra tuturor acestor înălțimi, noi culmi se vor ridica”, afirma Troțki. Fizic, ”corpul îi va deveni mai armonios, mișcările mai bine ritmate, vocea mai melodioasă” și, căpătând valențe de supra-om, ”va reuși să-și stăpânească procesele semi-conștiente și inconștiente ale propriului organism: respirația, circulația sângelui, digestia, reproducția”.

Totuși, când vorbim de Omul Nou sovietic trebuie să facem o necesară distincție între felul în care arăta el pe hârtie și rezultatul obținut în practică, adică acel Homo sovieticus de care vorbea Aleksandr Zinoviev. Homo sovieticus părea mai degrabă caracterizat de indiferența față de proprietatea comună și rezultatele muncii, avea tendințe de idolatrizare a culturii vestice, care era ”fructul oprit”, și accepta pasiv politicile impuse de partid, în loc să dea dovadă de inițiativă și entuziasm, așa cum se prezisese.

Omul Nou nu era omul perfect preconizat, ci unul fără remușcări cînd era vorba să fure din avutul obștesc, iar înaltul lui spirit civic se manifesta mai cu seamă prin trimiterea de anonime, în care își înfiera inamicii personali, sau prin colaborarea, în general interesată, cu Securitatea. De asemenea, s-a dezvoltat limbajul dublu și caracterul duplicitar, iar luptătorul pentru binele umanității părea mai preocupat de propria parvenire decât de propășirea societății socialiste multilateral-dezvoltate.

Căderea regimurilor comuniste din Europa le-a lăsat moștenire democrațiilor în tranziție industrii neperformante și societăți schimonosite. ”Cu mincinoşi, cu şmecheri, cu oameni cu două feţe şi cu două grăiri nu poţi alcătui ansambluri sociale viabile şi în progres”, spunea Steinhardt. Și totuși, cu acești oameni cu două fețe și cu două grăiri a trebuit să pornească edificarea democrației românești postrevoluționare.

”Omul nou” pasionat de știință, pluricompetent și care atinge nivelul lui Aristotel sau Goethe stă astăzi bine ascuns, fiind greu de găsit de către sociologi. Dintr-un sondaj realizat în 2010 de Facultatea de Sociologie din cadrul Universităţii Bucureşti, reiese că 42% dintre români cred că Soarele se învârte în jurul Pământului, iar 50% - că deochiul poate fi prevenit cu ajutorul culorii roşii.

În ceea ce privește atitudinea față de sex, avem de-a face cu una dintre cele mai mari răsturnări de paradigmă. De la interdicția aproape totală în spațiul public, sexualitatea a ajuns unul dintre cele mai exploatate subiecte în mass-media. ”Femeia nouă” ar fi trebuit să fie îmbrăcată în salopetă, purtătoare a secerei și ciocanului, ca și tovarășul ei de viață, așa cum apărea aceasta pe basoreliefurile proletcultiste. În postcomunism, ea este reprezentată mental prin fata purtătoare doar de silicoane și care se transformă, foarte repede, în pensionară. Modelul intermediar este încă slab reprezentat în conștiința publică.

Planificarea pe cincinale, îndeplinite, desigur, în patru ani și jumătate în comunism, a lăsat loc, în postcomunism, unui refuz de a urmări orice plan mai mult de câteva luni. Autocritica cerută de partid a fost înlocuită de absența oricărei atitudini autocritice. În schimb, de la o relație cu autoritățile marcată de frică și supunere s-a trecut la o atitudine critică severă și chiar la o lipsă de respect cvasigenerală față de reprezentanții oricărei autorități, care pot fi înjurați, porecliți și, la o adică, luați de piept de cetățeanul care și-a descoperit brusc calitatea de contribuabil, chiar și atunci când este doar beneficiar al asistenței sociale.

Acum, fostul Om Nou are mari probleme cu criza. Dar, parafrazându-l pe Gramsci, criza constă exact în faptul că omul vechi e pe moarte, iar omul nou nu se poate naște.

Adevărul despre uciderea lui Bin Laden :)

2011-05-02T17:44:00.003+03:00

Nu cred că trupele americane de comando l-au ucis pe Osama bin Laden. Eu cred că a fost vorba, de fapt, de serviciile secrete ale lui Băsescu. Speriat la culme de surpriza anunțată pentru ziua de luni de Sorin Ovidiu Vântu și de faptul că acum nu va mai trebui să se bată doar cu SOV și motanul, ci cu ditamai Elanul, președintele și-a trimis agenții în Pakistan. Între noi fie vorba, el știa de multă vreme unde se ascunde bin Laden, dar a păstrat evenimentul în rezervă, pentru a-l folosi în momente de restriște, ca să distragă atenția publicului din România.

Dar nu-i nimic, apărătorii libertății de exprimare au depistat deja această stratagemă josnică și îl vor ataca triplu pe președinte, ca să se sature de manipulare.

Puțini am fost, mulți am rămas

2011-04-30T20:20:00.006+03:00

Cu ocazia nunții din familia regală britanică, studiourile de televiziune au fost invadate de tot felul de comentatori, dându-se care mai de care mai monarhist. S-a ajuns la ideea că monarhia ar fi preferabilă până și la Antena 3, unde se lăfăie, de obicei, mulți dintre cei care, în anii ’90, își extrăgeau seva electorală din ideea că țărăniștii și Căposu' sunt dușmanii poporului, fiindcă vor să aducă regele și moșierii înapoi.

După război, mulți viteji se-arată. Când riscai să iei un pietroi în cap dacă îndrăzneai să pui public în discuție forma de guvernământ a României, unde erau, frate, toți acești monarhiști de rit nou? Unde erau când guvernul controlat de Ion Iliescu îl expulza pe Regele Mihai din țară, pe 26 decembrie, sub pretextul mincinos că nu are viză? Unde erau când până și avionul charter cu care sosiseră membrii familiei regale era confiscat, autoritățile pretinzând că piloții aeronavei au fost găsiți în stare de ebrietate? Unde erau acești monarhiști când mult-iubitul Ion Iliescu a împiedicat cât a putut revenirea regelui în țară și a refuzat să-i reacorde cetățenia română (lucru realizat abia în 1997 de Emil Constantinescu)? Unde erau toți acești monarhiști când același Ion Iliescu obținea 85,07% la alegerile prezidențiale din 1990?

Ieri, mulți suspinau prin studiourile de televiziune, fiindcă, vezi Doamne, am fi putut și noi să fim o monarhie constituțională... Ce frumos, ce romantic, ce idilic! Numai că destui au uitat ce spuneau, ce făceau și ce votau în anii ’90. Acum, unii susțin că sunt de acord cu monarhia, dar nu sunt foarte sigură dacă își doresc, de fapt, ca România să devină regat sau doar un ”mogulat” discret.

La referendumul din 8 decembrie 1991, eu am votat împotriva Constituției feseniste. Cu un an și ceva înainte, în plină democrație originală, familia mea a dormit câteva luni cu fotoliul în dreptul ușii și cu un topor la îndemână, după ce, în campania electorală, tatăl meu și alții fuseseră bătuți și asediați, la propriu, într-o casă căreia i s-au spart geamurile și i s-au tăiat cablurile de telefon și curent, de către niște ”oameni de bine”. Unul dintre ”dușmanii poporului” a fost prins în curte, bătut și pus să strige ”Sus Iliescu!”. Vi se pare hazliu? Lui nu i s-a părut, și cine știe ce s-ar fi întâmplat dacă un unchi de-al meu nu l-ar fi scos din mâinile aprigilor iubitori de democrație, cu furca în mână și cu un ceaun pe cap, drept cască de protecție. La fel de hazliu, nu?

Pe 20 mai 1990, am făcut parte dintre cei numai 2,45% din români care au votat PNȚCD. Dintre cei care se opuneau atunci regimului bântuit de teama întoarcerii regelui și moșierilor, mulți nu mai sunt astăzi printre noi. Cu toate acestea, aflu, de la zi la zi, cât de mulți luptători pentru democrație și monarhiști trăiesc printre noi. Puțini am fost, mulți am rămas!

Astă-seară înregistrăm în familie

2011-04-22T01:25:00.002+03:00

Pe vremea când eram în liceu, la Suceava, doi amici veneau de la Cetatea de Scaun. Pe drum, văd ei o apă stătută, bâhlită, verde de la câtă mătasea-broaștei era în ea. Unul dintre ei, să-i spunem M., n-are ce face și-i zice celuilalt: ”Pariu că n-ai curaj să te bagi în apa aia împuțită!”. Sigur pe el că niciun om întreg la cap n-ar intra îmbrăcat în bâhlița aceea, mai ales că urma să traverseze orașul pentru a ajunge acasă, M. plusează: ”Uite, dacă intri în apă, îți dau 1000 de lei”.

Era pe vremea lui Ceaușescu, iar pentru niște tineri suma aceea reprezenta o mică avere, chit că nu puteai să cumperi cu ea decât un cartuș de Kent de la bișnițari sau o pereche de blugi ”originali”. Până una-alta, era aproape jumătate din salariul lunar al unui om de rând, ceea ce nu era deloc de lepădat pentru un licean.

Celălalt, ispitit nu atât de provocarea în sine, cât de suma pusă la bătaie, se asigură întâi că oferta era serioasă și, după ce stă puțin pe gânduri, strâmbând din nas, se bagă până la brâu în băltoacă, spre marele haz al ”sponsorului”. Iese ud, murdar și duhnind a resturi vegetale în descompunere.

Partea jenantă de-abia acum venea, fiindcă, așa cum am spus, urma să iasă din parc și să meargă pe străzi în halul în care era. Încercând să se curețe un pic, trebuia să suporte și persiflarea de care avea parte de la tovarășul de drum. La un moment dat, enervat, îi aruncă lui M.: ”Măcar eu am avut curajul să accept provocarea, degeaba te hlizești ca prostul. Na, uite că îți dau și eu 1000 de lei, tu ai curajul să te bagi?”

M. avea deja regrete când se gândea cu ce sumă îi este dator amicului său. Distracția nu meritase atâția bani. S-a gândit că prietenul lui a intrat în apă și, până la urmă, nu e mare scofală. Așa că, precum vă imaginați, în oraș s-au întors doi băieți cu hainele murdare și împuțite, fiecare având în buzunar tot atâția bani câți avusese când a plecat de-acasă. S-au ”distrat” pe gratis.

Mi-am adus aminte de această poveste când am urmărit jocul înregistrărilor furnizate de Sebastian Ghiță și Sorin Ovidiu Vântu. A dat Ghiță ”cântecelul” cu SOV, în care acesta spune că a împușcat, la propriu, sute de oameni, pe care i-a îngropat prin dealurile din Moldova, hop și înregistrarea despre care Ghiță spune că a făcut-o SOV, din care reiese că, ulterior primei discuții, cei doi încă mai făceau schimb de experiență jurnalistică, dacă-i putem spune așa. Printre organe sexuale ce pigmentează discursurile de-o parte și de alta, cei doi își bârfesc angajații, povestesc cum aranjează una și alta, fac planuri de afaceri și își dau cu părerea despre politică. Scuze, fac analize politice.

Cum ies cei doi din aceste înregistrări? Murdari, împuțiți și fără ca vreunul să câștige ceva, exact precum cei doi amici din Suceava. Numai că la SOV și Ghiță nu e vorba doar de niște mătasea-broaștei, ci de niscaiva chestii penale. Fiindcă în aceste probe audio nu vedem doi oameni de afaceri, unul vinovat și altul inocent, ci, vorba lui Dan Tapalagă, două portrete ale golanului la tinerețe și la bătrânețe. Amândoi liberi în acest moment. Încă.

Povestea unui om leneş

2011-04-16T22:30:00.005+03:00

Cică era odată într-un sat mare un om grozav de leneş, cu numele Floricel. Şi rubedeniile, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărâră să-l facă senator. Piaza rea făcu, însă, ca nu toți sătenii să fie de acord cu asta, așa că leneșul ieși al doilea la număr de voturi, după unul pe nume Ionel. Dar tot de noroc să se plângă cineva... Când se făcură socotelile, ieși că peneleneamul lui Floricel avea totuși dreptul la un jilț în acea parte de sat, așa că leneșul primi slujba. Asta-i aduse un ban cinstit și câțiva servitori harnici, care-l ajutau la treburi, îi mânau căruța, îi duceau odrasla la școală și-i cumpărau barabule de la piață.

Trecu vremea, dar leneșului tot nu-i plăcea deloc treaba. Când îi numărară zilele de muncă, văzură că aista nu mergea nici să semneze zapisul decât o dată la două luni. Așa că sătenii iar se sfătuiră și hotărâră să-l spânzure politic, pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa, se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi și bliț, ca pe un butuc nesimţitoriu, şi hai cu dânsul la gazetă, la locul de spânzurătoare.
Aşa era pe vremea aceea.

La gazetă se întâlnesc ei cu o cucoană, stăpâna locului, pe numele ei Patricia. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om încercănat, care sămăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi ţărani, zicând:

- Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav de putere, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.
- Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre ţărani; să ierte cinstită faţa dumnevoastră, dar aista e un leneş care nu credem să fi mai având păreche în lume, şi l-am adus la spânzurătoare politică, să se lecuiască de lene, ca să curăţim satul de-un trândav.
- Alei! oameni buni, zise cucoana, înfiorându-se; păcat, sărmanul, să moară ca un câne apolitic fărădelege! Că doară ce altceva știe omul aista să facă pentru a-și câștiga pâinea? Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo ceva galbeni și un hambar plin cu posmagi, ia aşa, pentru împrejurări grele de criză, Doamne fereşte! A mânca la posmagi şi-a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai perde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii. Și dacă oi putea, l-oi ajuta să ajungă pe vârful dealului, la palatul cela care se vede în zare, unde sunt posmagi mai mulți și mai buni. Iară el nu trebuie să facă nimica; m-oi nevoi eu să-i fac toată munca ce ar trebui s-o facă el în palat și mi-oi mai scoate și eu din pagubă.

În timp ce cucoana Patricia zicea aceste vorbe, se apropiară alte două prea-cinstite cucoane: Felicia și Zefira.

- L-oi ajuta și eu pe omul aista s-ajungă la palat, zise Zefira. Iară mai târziu, mi-a fi și el recunoscător când oi da de greu prin cele curți.
- D-apăi eu chiar n-am cum sta deoparte, zise cucoana Felicia. Demult plănuiesc și robotesc cât îi ziulica de lungă pentru palatul cela. Iaca, pun și eu la bătaie niște boi antenați, să ajungă mai repede la palat, că ăștia cu care-l duceți acuma sunt cam becisnici. Eu n-am pretenții mari în schimb, pohtesc doar să fiu al doilea om în sat.

Auzind acestea, sătenii ziseră:

- I-auzi, măi leneşule, ce spun cucoanele; că te-or pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunerecul să te bată, uriciunea oamenilor! Sai degrabă din car şi mulţămeşte cucoanelor, că te-au scăpat de la muncă şi-ai dat peste belşug, luîndu-te sub aripa dumnealor. Cucoana Patricia, cu bunătatea dumisale, îţi dă chiar acuma adăpost şi posmagi; celelalte cucoane îți dau boi antenați și tot ce-ți trebuie să ajungi să mănânci posmagi chiar în palatul cela din deal, printre cucuvele; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i şi asta. Dar tot de noroc să se plângă cineva... Bine-a mai zis cine-a zis că: "Boii ară şi caii mănâncă". Hai, dă răspuns cucoanelor, ori aşa, ori aşa, că n-au vreme de stat la vorbă cu noi.
- Da' muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul, fără să se cârnească din loc.
- Ce-a zis? întrebară cucoanele pe săteni.
- Ce să zică, milostive cucoane, răspunde unul. Ia, a vorbit și el, că-i bun orator, și întreabă, că muieţi-s posmagii?
- Vai de mine şi de mine, zise cucoana Patricia cu mirare, încă asta n-am auzit! Da' el nu poate să şi-i moaie?
- Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
- Ba, răspunse leneşul. Eu vorbesc mult și asta-i destulă osteneală. Să-i moaie cucoanele Patricia, Felicia și Zefira. Dacă nu, trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!

Atunci unul dintre săteni zise cucoanelor:

- Bunătatea dumneavoastră, milostive cucoane, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu l-am adus noi la gazetă numai aşa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!

Cucoana Patricia atunci, cu toată bunăvoinţa ce ave, se lehămeseşte şi de binefacere şi de tot, zicând:

- Oameni buni, faceţi dar cum v-a lumina Dumnezeu și Adevărul!

Ce s-o mai întâmpla, nu știu, că povestea acum se scrie. De la Creangă avem un posibil final: ”Iar sătenii duc pe leneș la locul cuvenit și-i fac felul. Şi iaca aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni, şi sătenii aceia de dânsul”. Dar viața bate ficțiunea.
Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa, pe jumătate.

WikiLeaks cu specific românesc: rață penibilă pe varză jurnalistică

2011-03-28T21:02:00.013+03:00

De ieri noapte am început să citesc documentele WikiLeaks referitoare la România. Sunt multe de comentat, dar nici nu am vreme acum, nici nu e momentul potrivit, având în vedere că s-a dat publicității o foarte mică parte din cele 1027 de documente anunțate de CRJI.

Ce se constată, însă, chiar din primele ore, este că a început lupta pentru prezentarea textului în lumina dorită de fiecare parte interesată. Din păcate, avem de-a face, din nou, cu un moment rușinos pentru presa din România, care încearcă, după bunul obicei autohton, manipularea publicului.

Comentatorii eterni din studiourile de televiziune pendulează între a face mare caz de câte o formulare și a spune că nu e nimic relevant în aceste documente, în funcție de cine e personajul politic vizat de una sau alta dintre telegrame. Titlurile și traducerile din mass media eludează anumite nuanțe sau introduc unele noi și n-aș putea spune exact cât e neprofesionalism și cât e intenție de manevrare a informațiilor.

Un singur exemplu de astăzi: Adevărul a tradus, în mod jenant, „lame duck”, un termen cu înțeles politologic clar în SUA (fără conotații jignitoare și adecvat în contextul în care guvernul Boc picase prin moțiune de cenzură, dar continua să rămână să gestioneze problemele curente până la votarea în Parlament a unui nou executiv), prin „penibil”.

Ulterior, remarcând că e prea de tot și că ar putea avea chiar consecințe de natură diplomatică, ziarul a corectat termenul „penibil” în titlul din prima pagină a site-ului cu acela de „care e pe cale să cadă”, dar l-a păstrat în titlul care apare la deschiderea propriu-zisă a articolului (vezi foto 1 și 2), iar în interiorul acestuia l-a tradus pur și simplu prin „care arată ca o rață șchioapă”, ceea ce pentru cititorul român neavizat sună ridicol, interpretabil și chiar insultător. Din câte am văzut, Antena 3 s-a și năpustit să comenteze pe tema penibilului și a raței șchioape (împreună cu Vadim Tudor, care are și niște explicații „savante” asupra alegerii raței, dintre toate orătăniile posibile).

Foto 1

Foto 2

De asemenea, ziarul Adevărul spune în titlu, cu ghilimele, ca și cum l-ar cita pe Mark Gitenstein, „guvernul penibil/care e pe cale să cadă se va milogi din nou”, iar apoi, în interiorul articolului, același paragraf din cablogramă e tradus: „Guvernul din România, care arată ca o rață șchioapă, pledează pentru indulgență din nou” (vezi foto 3). Între milogeală și pledoaria pentru indulgență e, totuși, o diferență, nu?

Foto 3

Vedeți, de aceea aștept eu cu nerăbdare textele în engleză, în original. Deocamdată, numai Kamikaze a început acest demers, însă a publicat doar 8 până în acest moment. Sunt curioasă cum vor traduce Adevărul și posturile de televiziune „whip Hrebenciuc” și „dark horse Titus Corlățean”. Oare la rața șchioapă și penibilă se vor adăuga un bici și un cal negru?

Update: Văd că multe alte site-uri perseverează în prostia asta cu ”rața șchioapă”. În caz că nu s-a înțeles foarte bine din textul meu, ”lame duck” înseamnă, în terminologia politică, o persoană care deține o funcție, dar care este spre sfârșitul mandatului, nu mai candidează sau nu mai este eligibilă pentru încă un mandat. În general, autoritatea unei astfel de persoane este știrbită, deși are încă prerogative ale funcției, pentru că se știe că postul va fi în curând ocupat de altcineva. De exemplu, despre un președinte al SUA care este pe finalul celui de-al doilea mandat, sau care deține încă funcția până depune jurământul noul președinte ales, se poate spune că este ”lame duck”. Prin extensie, sintagma poate fi aplicată și unei structuri de conducere în ansamblu sau unui for ales/numit (de exemplu, parlamentul în perioada de campanie electorală pentru alegerea unui nou legislativ). În cazul executivului român, afirmațiile ambasadorului Mark Gitenstein se referă la perioada când Guvernul Boc (II) căzuse în urma moțiunii de cenzură și urma formarea unui alt cabinet, vechiul guvern fiind încă în funcție. Dar, spre deosebire de cazul unei persoane incompatibile pentru a fi realeasă (dacă există o limitare a numărului de mandate), situația este diferită în exemplul cu parlamentul, când mulți dintre vechii parlamentari (la o adică, deși e improbabil, nu e exclus să fie vorba chiar de toți) pot fi realeși, iar ansamblul își redobândește autoritatea completă după formare. Similar, și în cazul guvernului, primul ministru sau o parte dintre miniștrii vechiului cabinet pot să fie desemnați și votați din nou, caz în care nu se mai poate folosi denumirea de ”lame duck” pentru guvernul nou, chiar dacă include unele dintre aceleași persoane.

Zoon Politikon

2011-03-13T09:00:00.007+02:00

Publicat și pe blogul Tele M

Mi s-a întâmplat de câteva ori ca oamenii care știau că moderez o emisiune politică să mă întrebe cum sunt politicienii în afara timpului de emisie. N-am putut niciodată să dau un răspuns pertinent, fiindcă, normal, nu sunt toți la fel.

Unii sunt degajați, amabili, plăcuți și, în mod evident, inteligenți. Unii încearcă să fie prietenoși, dar nu le iese prea bine, fiindcă se vede de la o poștă că nu sunt ei înșiși în acea ipostază. Unii sunt crispați, formali și incapabili de a ieși din rolul pe care cred ei că trebuie să-l joace. Unii sunt grăbiți, alții, dimpotrivă, au chef de discuții prelungite.

Interesant este că unii se transformă vizibil atunci când ies din emisiune. În general, în bine. Fiindcă, dacă e să fiu corectă, trebuie să recunosc faptul că sunt mai mulți cei care au un comportament plăcut decât ceilalți, antipaticii. N-am să spun niciodată public, și cu atât mai puțin pe un blog, care sunt ”antipaticii” cu care am avut de-a face.

Dar am să vă spun câteva tipuri de politicieni care nu-mi plac:

1. ”dinozaurul mărinimos”: e un politician care a deținut în decursul timpului diverse funcții (nu e exclus să fi fost chiar și pe vremea comunismului), ceea ce l-a făcut să cunoască mulți ziariști, inclusiv din aceia care se duceau la evenimente în funcție de cantitatea de grisine de pe masă. Această vastă experiență, dublată de o părere excesiv de bună despre el însuși, îl face să se comporte cu jurnaliștii cu o familiaritate slinoasă, convins fiind că toți sunt niște rupți în coate, dispuși să se vândă pentru o măslină sau doar pentru puțină atenție din partea marelui stăpân. Ca să-l recunoașteți, nu e nevoie să-l vedeți într-un post de televiziune, e suficient să-l urmăriți cum se comportă la restaurant cu chelnerii. Deși e ciudat pentru mine, are un electorat consistent, format, în general, din oameni de o anumită vârstă, fie din categoria săracilor, fie din cea a unor foști activiști sau apeviști care nu-l văd grobian, ci puternic. Nu e foarte bogat, ci doar înstărit. Îi plac chiolhanurile și laudele, dar e cam ”proletar” în gusturi: pantofii săi sunt de calitate îndoielnică, preferă kitsch-ul lustruit și femeile fără stil.

2. ”pseudo-lupul tânăr”: așa cum îi spune și numele, acest politician este destul de tânăr și pare competitiv până la agresivitate. De fapt, e doar obraznic, iar colții lui sticloși apar numai când nu i se află stăpânii prin preajmă, în prezența acestora devenind de o slugărnicie penibilă. Printre oamenii ”normali”, se comportă de parcă micuța ciozvârtă pe care a prins-o este un adevărat trofeu, iar autosuficiența îi iese prin toți porii. Este spilcuit, îmbrăcat scump, vorbește destul de bine, stăpânește noua limbă de lemn a managementului, dar, dacă îl scuturi puțin, nu curge decât praful din el. Nu prea are electorat propriu, se bazează aproape exclusiv pe sprijinul lupilor bătrâni și câștigă doar cu ajutorul acestora sau când e vorba de alegeri pe listă. De aceea, se mulțumește adesea cu poziții numite. Nu se dă în lături de la a-și trăda mentorii când întrevede o altă oportunitate.

3. ”vulpoiul jăpcar”: nu e realmente inteligent, ci doar foarte șiret. În general, acest politician se poartă destul de bine cu presa și cu alegătorii, spunându-le cam tuturor ceea ce vor să audă. Poate fi chiar simpatic la prima vedere, dar e enervant când îți dai seama că te ia de prost. E bogat, fiindcă își folosește șiretenia în principal pentru înavuțire, și nu îi respectă, în adâncul sufletului, decât pe cei mai șmecheri sau mai bogați decât el. Se teme numai de justiție, dar, dacă îl întrebi, răspunde invariabil că se teme doar de divinitate. E transpartinic, nu crede cu adevărat în ideologii, partide sau oameni. Cunoaște multe persoane influente, unele cu trecut dubios, de la foști securiști la milionari de carton. Cultivă o curte de pseudo-lupi tineri în jurul său, care se uită cu admirație și cu jind la el. Rezistă mult în funcții, fiindcă, precum pisicile, cade aproape întotdeauna în picioare.

4. non-animalul politic, recte ”bolovanul”: acest tip de politician este atât de lipsit de suplețe intelectuală, atât de colțuros și de rigid, încât, pentru a-l descrie, a trebuit să părăsesc regnul animal și să intru în cel mineral. Din punct de vedere mediatic, este coșmarul oricărui moderator. Nu are nici cea mai vagă urmă de umor, nu poate crea nimic, spune doar platitudini sau lozinci și e de-a dreptul plictisitor, dar e plin de morgă. Nu-l poți urni nici cu buldozerul, dar stabilitatea lui nu e dată de consecvență sau de greutatea principiilor, ci de inerție și de faptul că, neavând toarte, nu prea ai de unde să-l apuci. Pentru mine este un mare mister cum de reușește să supraviețuiască în politică. Poate unii sunt păcăliți, luându-i stupiditatea drept seriozitate și lipsa de idei proprii drept fidelitate ideologică. Totuși, din când în când și din motive numai de el cunoscute, bolovanul o ia la vale singur și se oprește în alt partid.

”Nu-mi pare bine c-ai luat țeapă”

2011-03-12T21:31:00.003+02:00

Acum vreo doi ani, când Dan Cârlan, pe atunci secretar de stat la Ministerul Mediului, lansa public ideea unui Parteneriat pentru Bahlui, nu prea i-a contestat nimeni paternitatea proiectului, pentru că nu credea multă lume că acesta va avea și niște rezultate concrete. Ba mulți l-au și ironizat, considerând că totul e doar o ficțiune. Chiar și peste un an, presa încă se întreba, poate pe bună dreptate, ce șanse are proiectul, iar răspunsurile mergeau mai degrabă în direcția că e unul fantezist.

Săptămâna aceasta, când au apărut primele excavatoare în zona Podului Metalurgiei, să vezi minune! Încep să apară comentariile că ideea nu e nouă, ci din anii ’70, și că a mai zis nu știu cine ceva despre asta, acum nu știu câți ani. OK, e normal că, acolo unde ai un râu care trece printr-un oraș, s-au mai gândit mulți alții înainte că ar trebui amenajat. Dar realitatea e că, deși se mai vorbise despre asta, nu s-a prea făcut niciun pas concret.

Pe 7 martie, la inaugurarea șantierului, autoritățile locale - în păr… E firesc, de vreme ce mai multe instituții au semnat Parteneriatul pentru Bahlui și contribuie la proiect. Nu mi s-a părut deplasat, ba, dimpotrivă, aș zice că e chiar normal faptul că au fost intervievați și primarul, și președintele Consiliului Județean, și reprezentanții altor instituții. Dar nu mi s-a mai părut la fel de normal când am văzut astăzi (probabil în reluare, habar n-am), pe un post local, știrea despre eveniment, care nici măcar nu-l menționa pe Dan Cârlan ca fiind prezent la fața locului, darămite să arunce două vorbe despre rolul său în demararea proiectului. Dacă acesta n-ar fi fost suficient de aproape de primar încât să apară în cadru, într-un colț, în timp ce i se lua un interviu primarului, telespectatorii nici n-ar fi știut că omul a fost acolo sau că are vreo legătură cu ceea ce se întâmplă.

Am văzut în toată țara, inclusiv în Iași, cum șefii vremelnici ai unor instituții își pun numele pe plăcuțele de marmură ale unor obiective construite din fonduri publice, de parcă ar fi venit cu bani de-acasă. Nici statuile nu scapă de aceste plăcuțe ”personalizate”, transformându-se, uneori, în adevărate monumente ale vanității aleșilor sau numiților. Mi se pare ridicolă această practică și de aceea nu vreau să susțin, cu niciun chip, că numele lui Dan Cârlan ar trebui să apară pe vreo placă pe malurile Bahluiului. Dar mi se pare un gest elementar de decență să i se menționeze public partea de merit care i se cuvine pentru urnirea proiectului. Cum mi se pare normal ca acesta să-și asume și partea de responsabilitate, dacă proiectul nu se va realiza așa cum ne-a promis (la câte am văzut și auzit în țara asta, cred că avem dreptul și chiar datoria să fim oarecum circumspecți până la recepția lucrărilor, mai ales că am înțeles că încă nu există aprobarea formală de la Bruxelles).

Între timp, aflu că postul de televiziune la care m-am referit n-a fost singura instituție de presă care a adoptat aceeași politică. În contrapartidă, a apărut un spot publicitar despre proiect, în care Dan Cârlan zice câteva vorbe. Sincer, mie mi se pare ciudat să fie nevoie de publicitate plătită pentru a se prezenta echilibrat un proiect de interes public, incluzând și persoanele care au avut sau au un rol în realizarea acestuia. De pe site-ul proiectului, www.e-bahlui.ro, aflu că ”rezervarea domeniului, găzduirea, construcția, întreținerea și dezvoltarea website-ului sunt finanțate din fonduri exclusiv personale” de către Dan Cârlan și că ”echipa editorială își desfășoară activitatea pe bază de voluntariat”. Asta nu-i rău, ba, dimpotrivă, cred că ar trebui să încurajăm și să apreciem voluntariatul.

Deocamdată, mi s-a părut nedrept felul în care a fost tratat Dan Cârlan zilele acestea, de către unii jurnaliști, politicieni sau diverși comentatori pe Internet (și acum mă refer strict la proiectul Bahluiului, nu la declarațiile sale politice de tip ”I’ll be back”, precum în The Terminator, care ar merita o analiză separată). Fără a mă erija în cavalerul dreptății, pur și simplu nu mi se pare corect să tac.

Dacă aș fi constatat că știrile despre proiectul de amenajare a Bahluiului sunt prezentate normal, probabil că nici prin gând nu mi-ar fi trecut să mă apuc să-l laud pe Dan Cârlan, ci doar aș fi bifat, în sinea mea, un început promițător al unui proiect pe care puțini l-au creditat cu șanse. Dar boicotarea dlui Cârlan și încercarea de a asocia proiectul numai cu alte personaje au fost prea vizibile în știrea pe care am urmărit-o azi, iar unele comentarii de pe Internet inutil de răutăcioase, ca să nu-mi trezească o reacție.

O fi având dl Cârlan multe păcate, dar, atunci când încearcă să facă un lucru care este bun pentru comunitate, nu pot să mă alătur corului celor care chicotesc, frecându-și mânuțele de bucurie că ”i s-a luat fața” (mediatic vorbind). Manifestările de tipul ”ce bine-mi pare c-ai luat țeapă” mie-mi sună, mai degrabă, ca o complicitate veselă la o tentativă de furt intelectual. Iar efectul nu va fi doar acela, particular, că promotorii unor idei vor fi privați de recunoașterea meritelor, atunci când acestea chiar există, ci și acela că ne va fi tot mai greu să cooperăm, gândindu-ne că s-ar putea să luăm, oricum, ”țeapă”. N-ar fi mai bine să schimbăm refrenul?

Scrisoarea nigeriană a ajuns la Iaşi

2010-11-28T14:45:00.058+02:00

Motto: Este moralmente greşit să permiţi fraierilor să-şi păstreze banii.

Canada Bill Jones

Istoria se repetă

250 de milioane de Euro pentru Aeroportul Suceava, autostradă privată şi ... pregătirea a 3000 piloţi

Cine erau americanii de la Suceava?

Cine sunt americanii de la Iaşi?

Jovanda Ltd., deţinător de acţiuni la Export Erez

Jovanda Ltd., deţinător de acţiuni la o firmă ce producea şi vindea alcool românesc

Cine se aseamănă se adună

Don’t save Wylli!

Concluzii: greşeala lui Constantin Simirad

Probabil că escrocii din toată lumea consideră că au o datorie morală faţă de omenire să-i vindece pe „fraieri” de naivitate. Iar cheia succesului în astfel de întreprinderi este tupeul. Paradoxal, cu cât ţinteşti mai sus şi cu cât sunt mai gogonate minciunile pe care le spui, cu atât creşte şansa să fii crezut.

Dar acesta nu e un articol de filosofia ţepelor, ci de practica lor. De joi, de când am citit ştirea despre aşa-zişii investitori californieni pentru Aeroportul Iaşi, m-am apucat să investighez puţin cazul, iar ceea ce am găsit m-a lăsat perplexă. Am urmărit mai multe fire şi am strâns o cantitate de informaţii destul de mare, greu de sistematizat într-un singur text. În acelaşi timp şi în mod independent, li s-au aprins mai multora beculeţele că e ceva putred la mijloc, dar, din punctul meu de vedere, în acest caz nu e vorba doar despre ceea ce au sesizat deja alţi colegi din presă, şi anume faptul că Jovanda Ltd., compania americană care şi-a manifestat disponibilitatea să investească 200 de milioane Euro în Aeroportul Iaşi, ar avea numai 8 angajaţi, o cifră de afaceri de aproximativ 2,5 milioane dolari şi că s-ar ocupa de comerţul cu zahăr şi soia. Lucrurile mi se par mai grave, fiindcă iţele nu duc numai la mici întreprinzători rataţi şi pescuitori în ape tulburi, ci şi spre firme-suveică, falimentatori de profesie şi devalizatori de top.

Istoria se repetă

Cu riscul de a face acest articol prea lung, trebuie să vă spun că povestea investitorilor americani pentru aeroport a sunat cunoscut pentru mine încă de la început. Poate nu e relevant pentru ieşeni, dar au existat câteva cazuri similare la consilii judeţene şi locale din alte judeţe şi se poate identifica un adevărat modus operandi prin care diferite firme, care se prezintă drept companii americane serioase, încearcă să păcălească autorităţi şi demnitari români.

În toate cazurile pe care le-am studiat, există câteva elemente comune în încrengătura de firme şi oameni: cel puţin o persoană de origine română, născută în România sau cu legături directe cu ţara şi care funcţionează măcar ca intermediar, dacă nu e chiar creierul afacerii; cel puţin o firmă care s-a ocupat cândva cu comerţ de zahăr şi diferite produse din China sau de pe alte pieţe asiatice; denumiri de companii care conţin cu o frecvenţă peste medie cuvântul „group”; nume şi adrese schimbate în timp scurt; foarte puţine urme pe Internet ale companiilor implicate. Reprezentanţii companiilor semi-fantomă au tupeul de a ieşi uneori în conferinţe de presă sau de a contesta licitaţii, împăunându-se cu tot felul de funcţii pompoase. Amestecă mici adevăruri cu minciuni şi induc confuzii grosolane (de exemplu, dacă în grupare există un broker care are licenţă pentru a lucra cu clienţii unei bănci, lasă să se înţeleagă că întregul „consorţiu” reprezintă interesele acelei bănci sau este într-un fel de parteneriat cu aceasta).

Un alt element comun semnificativ rezidă în oferta însăşi: anunţarea unor investiţii şi a unor oportunităţi uriaşe, prea frumoase ca să fie adevărate, condiţionate întotdeauna fie de depunerea unor garanţii, fie de realizarea unor studii de fezabilitate pe banii autorităţilor române, studii care trebuie să fie „aprobate” de investitorii americani. Probabil că în acest din urmă punct găsim şi explicaţia incredibilelor oferte: cea mai plauzibilă este aceea că banii urmează să fie storşi din impunerea unor „specialişti” agreaţi care să realizeze studiile de fezabilitate, după care păcăliţii vor aştepta investiţia propriu-zisă mult şi bine. Este la fel de plauzibil ca sumele depuse ca garanţii şi asocierile cu autorităţi să fie folosite pentru a obţine credite bancare ce nu vor fi restituite niciodată sau pentru obţinerea de credibilitate în faţa altor potenţiali guşteri de păcălit.

250 de milioane de Euro pentru Aeroportul Suceava, autostradă privată şi ... pregătirea a 3000 piloţi

Pe la sfârşitul anului 2007 a căzut mana cerească în Suceava. Norocul chior ce a lovit Consiliul Judeţean chiar înainte de alegerile locale din 2008 purta numele Amnyc Group, firmă americană ce anunţa că are ca obiect principal de activitate plasarea de capital, gestionând afacerile a 200 de firme pe piaţa internaţională. Gavril Mârza, preşedintele Consiliului Judeţean Suceava din acel moment, a muşcat repede momeala şi a încheiat un proiect de contract de asociere cu firma americană, care nu promitea doar bani pentru aeroport, ci şi majorarea capitalului social al Bucovina Ecotermgaz SA Suceava în vederea finalizării extinderii reţelei de gaze naturale în judeţ, precum şi construirea unei autostrăzi private, a unor în sere, locuinţe (inclusiv un bloc cu 25 de etaje), fabrici de medicamente şi de confecţii. Pe scurt, un purcoi de bani şi 15.000-20.000 de locuri de muncă. Dacă toate acestea nu vi se par deja umflate cu pompa, aflaţi că AMNYC Group a promis, colac peste pupăză, că la aeroportul sucevean urmau să fie instruiţi aproximativ 3.000 de piloţi din mai multe ţări asiatice şi că era posibil ca firma să participe şi la licitaţia pentru privatizarea SC Termica Suceava (echivalentul CET-ului ieşean), atunci când aceasta va fi organizată.

Cine erau americanii de la Suceava?

Reprezentanţii puternicei firme Amnyc Group care s-au prezentat la Suceava au fost doi domni: Bo Yu, vicepreşedintele executiv al companiei şi „generalul” (?) Romulus Zaharia, prezentat ca fiind ba „purtătorul de cuvânt al firmei americane”, ba „vicepreşedintele pentru operaţiuni în Africa”.

Dacă despre Bo Yu nu prea s-a putut afla mare lucru, acesta fiind un nume asiatic foarte frecvent, despre generalul Romulus Zaharia puteţi afla câteva lucruri din arhiva Ziarului de Iaşi, a ziarului Ceahlăul ş.a. Se pare că Dl Romulus Zaharia avea o legătură cu fostul avocat ieşean Iulian Ciomaga, iar numele celor doi a fost menţionat în înşelarea mai multor primării din judeţul Neamţ, cărora le-au promis fonduri nerambursabile din SUA pentru racordarea la reţeaua de gaze. Rezultatul? Raport al Curţii de Conturi, deschidere de dosare penale, gaz ioc, 210.000 de dolari dispăruţi „în America” şi o pădure de peste 30 de hectare din domeniul comunal, cu care se garantase pentru un împrumut de 130.000 dolari, executată. Deşi implicat într-o astfel de poveste, Romulus Zaharia în persoană a avut îndrăzneala să se prezinte la CJ Suceava cu noua ofertă.

Nu este exclus ca Bo Yu, vicepreşedintele Amnyc Group, să fi fost, de fapt, un chinez de prin Iaşi, căci Iulian Ciomaga a mai dus o dată la o întâlnire cu primarii un arab stabilit în Iaşi, pe care l-a prezentat drept „omul americanilor”. Iulian Ciomaga a mai fost implicat în înşelarea unor oameni de afaceri din Iaşi şi din Republica Moldova, tuturor servindu-le povestea cu un fond american de investiţii care are la dispoziţie 47 de miliarde (!) de dolari pentru investiţii.

Romulus Zaharia a mai păcălit încă opt primari din Timiş, cărora le-a promis nişte milioane de dolari tot pentru reţelele de gaz metan, dar ca fonduri rambursabile. În acel caz, nu s-a ajuns la semnarea contractului, dar s-au făcut, evident, studiile de fezabilitate şi proiectele.

Revenind la marele investitor Amnyc Group de la Suceava, firma era reală, înregistrată în SUA, dar nu părea să fi desfăşurat activităţi economice demne de menţionat, iar investigaţiile au arătat că cei mai mulţi dintre oamenii prezentaţi pe site-ul companiei ca fiind în conducere s-au dovedit a fi, în realitate, simpli agenţi imobiliari angajaţi la diverse alte firme. De asemenea, companiile menţionate ca fiind membre sau partenere ale „grupului” AMNYC nu erau altceva decât mici firme fără activitate înregistrate pe numele unor persoane ce păreau de origine chineză şi care erau, multe dintre ele, înregistrate la Departamentul de Stat al Statului New York pe aceeaşi adresă. Informaţiile au dispărut rapid de pe site-ul Amnyc Group şi de vreo doi ani scrie doar „This Page is Under the (sic!) Construction”.

Cine sunt americanii de la Iaşi?

Norocul care i-a lovit pe ieşeni poartă numele de Jovanda Ltd., o firmă cu sediul în Encino, California.

Pe site-ul Secretarului de Stat al Californiei, acolo unde apar toate firmele înregistrate în acest stat, apare şi Jovanda Ltd. Firma a fost înregistrată pe 26/11/1997 la adresa Bld. Ventura 18034, apartamentul 119 (aşadar, sediul social este într-un apartament), Encino, California şi este, conform site-ului menţionat, suspendată!!!

Joel Weinberg, care apare ca „agent for service of process”, este un avocat specializat în insolvenţe şi falimente, care a fost partener la firma Biegenzahn Weinberg şi lucrează, în prezent, la Insolvency Services Group. De asemenea, el predă, la Loyola Law School, chiar ... falimentul (sursa: http://www.usisg.com/about.html). Nu trebuie înţeles că Dl Weinberg, o persoană respectabilă, ar avea vreo legătură cu Jovanda Ltd., alta decât aceea că este un administrator special al firmei aflate în proces de insolvenţă, un fel de lichidator judiciar, ca să folosim un termen românesc.

Jovanda Ltd. nu are site propriu, de unde să putem afla mai multe date.

Domeniul jovanda.com, deşi este trecut pe un director de firme ca aparţinând acesteia (corespund adresa şi numărul de telefon), nu are legătură cu firma pe care o căutăm, redirecţionându-ne pe site-ul firmei olandeze Nedac Sorbo. Căutarea firmei/persoanei care a înregistrat domeniul ne arată că, într-adevăr, e vorba de cu totul altă firmă. Nedac Sorbo a fost înfiinţată în 1962 de olandezul Jac. H. de Jong, iar domeniul este înregistrat în aprilie 1998 pe numele Jolandei de Jong. Explicaţia înregistrării domeniului jovanda.com este aceea că firma olandeză vinde ciorapi şi lenjerie sub marca Jovanda. Nu putem şti dacă indicarea unei false adrese Internet pentru Jovanda Ltd. reprezintă o eroare sau a fost făcută cu intenţie în scopul creării de confuzie, întrucât macraesbluebook.com este un director de firme în care oricine poate înscrie gratuit o companie.

Firma apare şi pe un site ce se declară din Hong Kong, alibaba.com (al cărei domeniu Internet este înregistrat pe numele Alibaba Group Holding Limited, cu sediul în Insulele Cayman) cu aproximativ aceleaşi date, plus infomaţia că se ocupă cu vânzarea de zahăr şi soia pe pieţele din Haiti şi Israel. Numele persoanei de contact este de această dată „john friedman”, iar adresa, deşi este tot pe Bld. Ventura, este modificată („16573 ventura blvd” în loc de 18034).

Pe directorul de firme Manta, Jovanda Ltd. apare ca având cifra totală de afaceri de 2,5 milioane dolari şi 8 angajaţi, aşadar, nu prea pare o firmă care să poată aduce la Iaşi 200 de milioane de dolari, chiar dacă n-ar fi, aşa cum am văzut mai înainte, suspendată.

Tot de aici aflăm că persoana responsabilă de firmă este Peter Zoltan (president). Numele e destul de comun, astfel încât obţinerea de informaţii durează un pic, trebuind făcută distincţia de alţi Peter-i Zoltan care nu au legătură cu Jovanda Ltd. Numele întreg al persoanei pe care o căutăm este, aşa cum am aflat, Peter Joshua Zoltan şi are 62 ani. În decursul timpului, Dl Zoltan a avut mai multe domicilii sau numere de telefon înregistrate în statul California: West Hills, Bell Canyon, Upland, Northridge, Burbank, Porter Ranch şi Encino, CA.

Căutând prin tot felul de arhive de stare civilă din SUA, am aflat că Peter Joshua Zoltan s-a născut pe 14 aprilie 1948, a fost naturalizat ca cetăţean american pe 1 aprilie 1977, s-a căsătorit cu Veronique S. Rogier (în prezent 59 ani) în Los Angeles şi are copii (numele lor sunt David Moses, Jonathan şi Vanessa). După partenerii de afaceri ai soţului şi după numele pe care le poartă cei din familie, aceasta are origini evreieşti. Domiciliile din California la care apare, în decursul timpului, Veronique S. (Nicki) Zoltan sunt situate în West Hills, Bell Canyon, Los Angeles, Northridge, Porter Ranch, Woodland Hills şi Encino.

Între cei doi soţi s-a întocmit în septembrie 2005 un act de vânzare-cumpărare a unei proprietăţi situate la adresa 19951 Crystal Hills Lane, Los Angeles-Porter Ranch, CA 91326.

Pare plauzibil ca această tranzacţie să fi fost menită a proteja proprietatea de executare, având în vedere situaţia firmei Jovanda Ltd., înregistrată pe numele soţului, întrucât introducând datele lui Peter Zoltan pe un site oficial din California unde se înregistrează votanţii (Los Angeles Countyregistrar-Recorder/County Clerk), a reieşit că acesta a fost înregistrat la adresa respectivă ca votant pentru alegerile generale din 2 noiembrie 2010. Doar un divorţ ar fi putut explica, altfel decât prin dorinţa de „protejare” a proprietăţii, vânzarea intervenită între soţi. Or, nu am găsit niciun fel de urmă care să sugereze un divorţ (Nicki Zoltan povesteşte pe un blog cum s-a cunoscut şi măritat cu soţul fără alte menţiuni, nu şi-a schimbat numele, iar Peter locuieşte şi acum la aceeaşi adresă).

De altfel, Peter Zoltan nu pare prea norocos în ceea ce priveşte afacerile proprii. În afară de Jovanda Ltd., el a mai avut cel puţin încă o firmă, Karenran, Inc., înregistrată la data de 09/06/1984 la adresa 2112 N Vallejo Wy, Upland CA 91786. Şi această firmă apare ca fiind suspendată.

Jovanda Ltd., deţinător de acţiuni la Export Erez

Revenind la Jovanda Ltd., demnă de menţionare mi s-a părut o altă urmă lăsată de aceasta pe Internet, de unde reiese că firma a deţinut acţiuni (de prin 1999), la alte două companii: una cu legături directe în Israel, Export Erez, şi alta cu conexiuni în România, AJK Perfect Renaissance.

Export Erez este un nume legat de mai multe firme cel puţin interesante. În 1983 în Israel se înfiinţa firma R.T.V. Ltd., care şi-a schimbat numele în Export Erez Ltd. pe 25 aprilie 1987. Ca activitate principală, Export Erez Ltd. declara producerea şi comercializarea de produse destinate asigurării protecţiei personale (precum veste antiglonţ) şi se declara furnizor al armatei israeliene timp de mai mult de 10 ani. Tot în Israel se înfiinţa, pe 7 martie 1990, un alt SRL, Mayotex Ltd., activitatea sa constând în procesarea şi coaserea materialelor rezistente şi uneori cu proprietăţi anti-glonţ folosite de Export Erez Ltd.

Pe 24 martie 1999 lua naştere, în statul Delaware, Acanthus Acquisition Corporation, care şi-a schimbat numele la mai puţin de două luni, pe 19 mai 1999, în Export Erez USA Inc. În fine, pe 21 aprilie 2000, Export Erez USA devenea proprietarul tuturor acţiunilor firmelor Export Erez Ltd. şi Mayotex Ltd., care aveau activităţi în statul Israel şi Fâşia Gaza, declarând că utilizează forţă de muncă palestiniană, angajată cu cooperarea Autorităţii Palestiniene. Export Erez USA Inc. apărea cu o adresă în Zona Industrială Erez, căsuţa poştală 779, Ashkelon, Israel 78101 şi tel:011 972 7 689 1611, fax 011 972 7 689 9287. Cifra de afaceri a firmei a fost în 1999 de 3.546.683 dolari, iar în 2000 de 3.502.039 dolari.

Jovanda Ltd. a deţinut la un moment dat 350 de acţiuni (2,8%) ale Export Erez USA Inc., pe care am înţeles că le-a primit aproape gratis de la firma menţionată, în schimbul unor servicii.

Pentru a încheia profilul firmei Export Erez USA Inc., mai trebuie menţionat că persoanele din conducere erau, la un moment dat: Joseph Postbinder (patron, director general şi preşedinte atât la Export Erez USA, cât şi la Export Erez Ltd. şi Mayotex Ltd.), soţia sa, Meira Postbinder (54 ani), director financiar, Dan Zarchin (un inginer textilist de 52 de ani care fusese, cândva, director de marketing al kibbutz-ului Noam-Urim din Israel), Tsippy Moldovan (45 ani) şi Shlomo M. Lev-Yehudi (73 ani).

Pe un document de la Securities and Exchange Commission (SEC) găsim avertismentul că “există factori de risc substanţial” legaţi de investiţia în Export Erez USA Inc., un astfel de demers fiind “speculativ”, întrucât s-ar putea ca “investitorii să nu primească nimic de pe urma investiţiei”.
Toate informaţiile prezentate aici şi altele suplimentare pot fi găsite pe site-ul SEC.

În fine, din 25 martie 2002, firma şi-a schimbat (iar) numele în Defense Industries International, Inc., iar Peter Zoltan a fost (sau este încă), după cum reiese de pe site-ul http://www.thenewsgate.com, director şi apoi director pentru operaţiunile din USA al acestei firme, continuând să fie prezentat şi ca “Chairman of the board of directors of Jovanda Ltd.”. Este de-a dreptul fascinant că Jovanda, o firmă care a avut, la maximul ei de fiinţă, 8 angajaţi, avea totuşi un “board” de directori. Tot de pe acelaşi site aflăm că DII Inc. include acum, în afară de Export Erez, Ltd. şi Mayotex Ltd., alte două firme, Achidatex Nazareth Elite (1977) Ltd. şi Dragonwear Trading Ltd., o firmă înfiinţată în Cipru în 2000.

Deşi nu e o companie de mare succes, Defense Industries International, Inc. pare, totuşi, să se descurce pe piaţă, continuând să producă şi să comercializeze echipamente şi dispozitive de protecţie pentru militari şi civili şi fiind listată la bursă (performanţele sale sunt însă modeste, nu plăteşte dividende, iar veniturile celor din conducere sunt mici pentru o companie americană, între 20-35.000 dolari pe an).

Jovanda Ltd., deţinător de acţiuni la o firmă ce producea şi vindea alcool românesc

Cea de-a doua firmă la care Jovanda Ltd. a deţinut acţiuni este AJK Perfect Renaissance, Inc. După informaţiile SEC, AJC este o companie care, prin subsidiarele sale, se ocupa cu producerea şi vinderea de vodkă românească, vodkă aromată şi alte tipuri de alcool din Europa de Est, precum şi cu vânzarea de ceasuri şi bijuterii.

AJK a fost înfiinţată în 24 martie 1999 în statul Delaware, sub numele de Allegiance Acquisition Corporation, care şi-a schimbat numele, în luna iulie a aceluiaşi an, în AJK Perfect Renaissance, Inc. De asemenea, AJK a achiziţionat Ferrand Investment Limited, o firmă înfiinţată într-un “paradis fiscal”, Insulele Virgine Britanice. Ferrand Investment Limited avea trei companii subsidiare româneşti, S.C. Perfect Renaissance S.R.L., S.C. Renaissance S.R.L. şi S.C. Renaissance Alpha 2000 S.R.L.

Astfel, AJK a ajuns să deţină între 90% şi 99.995% din cele trei firme româneşti. Întrucât legea românească nu permitea ca o firmă românească să fie deţinută în întregime de cetăţeni străini, restul de acţiuni pentru două dintre aceste firme îi aparţinea lui Petru Willkovits, cetăţean român, vice-preşedinte al AJK, în timp ce restul din cea de-a treia era deţinută de una din celelalte două.

Produsul principal era reprezentat de Perfect Vodka, iar activităţile cele mai importante erau efectuate de S.C. Perfect Renaissance S.R.L. (înfiinţată pe 11 noiembrie 1994, după datele trimise la SEC, din 1992 – după datele care apar pe site-uri româneşti), care se ocupa de distilarea, îmbutelierea şi vânzarea alcoolului, dar şi de imobiliare. În 1998, S.C. Perfect Renaissance S.R.L. a făcut un împrumut de 3.918.409 (+198.272 asigurarea) dolari de la Bancorex, cu puţin înainte de falimentul băncii, credit preluat de AVAS.

S.C. Renaissance S.R.L s-a înfiinţat pe 15 aprilie 1991 la Timişoara, iar S.C. Renaissance Alpha 2000 S.R.L. pe 22 noiembrie 1994, ele având ca activitate principală importul şi vânzarea de de ceasuri din Asia, precum şi vânzarea de sticlărie şi ornamente.

În anul 2000, AJK declara către SEC că deţine în proprietate sau cu chirie un spaţiu în Israel, unul în SUA şi mai multe în România, printre care şi un spaţiu închiriat (contra sumei de 264 dolari pe an) de 15 mp în Iaşi, la adresa 42-969 Nicolina.

Persoanele implicate în conducerea AJK erau: Jacob Kieselstein, cetăţean israelian născut în România (Chairman, President, Chief Executive and Director), Petru Willkovits (Vice President and Plant Manager), Violeta Chioreanu (Financial Manager), Curtis Sittenfeld (Secretary), Kochava Kieselstein (Director), Juda Erlich (Director), Dalia Levy (Director), Dr. Zvi Yadin (Director).

Cele mai multe acţiuni le deţineau Jacob (Jakov) Kieselstein şi Kochava Kieselstein, alături de Ferrand Investments Limited, Integro Corporate Services (BVI) Ltd. şi Havelet Trust Company. Singura firmă care mai deţinea părţi din AJK era Jovanda Ltd. (4,46%), restul fiind persoane fizice, majoritatea din Romania (inclusiv trei din Iaşi: Nicolae Albu, Mihai Crăcană şi Cătălin Savin). Este foarte posibil ca românii să fi fost angajaţi care au primit cadou pachete de acţiuni.

AJK Perfect Renaissance, Inc., compania ce se prezenta în culori strălucitoare pe piaţa americană, a sfârşit, practic, în faliment. Evoluţia „perlei coroanei”, S.C. Perfect Renaissance S.R.L., a fost catastrofală. Cifra de afaceri s-a prăbuşit începând din 2007. Dacă în 2003 avea 241 de angajaţi, în 2008 rămăseseră doar 13.

AVAS a încercat de trei ori vânzarea societăţii, dar nu s-a prezentat nimeni la licitaţie. În decembrie 2008, autoritatea a vândut creanţa de aproape 2,5 milioane dolari către Adrian Floria, care a preluat şi firma de la fostul proprietar, numai că nu a mai achitat suma datorată la AVAS. S-a reziliat contractul cu Floria şi s-a emis o nouă hotărâre de executare silită. Ulterior, executorul a decis reevaluarea activelor societăţii pentru trecerea la executarea silită şi a scos din nou activele la licitaţie, în 2009 şi 2010, iar în 03.03.2010 a început procedura de insolvenţă, societatea figurând pe site-ul www.antitepari.ro pe lista din noiembrie 2010 a firmelor intrate în faliment. În dosarul nr. 821/30/2010 de la Tribunalul Timiş, existau vreo 30 de creditori care cereau falimentul pârâtei.

S.C. Renaissance S.R.L. a fost şi ea executată de AVAS ca garantă pentru „sora” sa, S.C. Perfect Renaissance S.R.L., iar S.C. Renaissance Alpha 2000 S.R.L. a intrat în scădere accentuată începând chiar din 2000, fiind, practic, inactivă din 2001, singurele care mai figurau în bilanţurile financiare fiind datoriile.

În 2005, procurorii Serviciului Teritorial Timişoara al Parchetului Naţional Anticorupţie (PNA) au finalizat urmarirea penală faţă de trei inculpaţi acuzaţi de comiterea mai multor infracţiuni de corupţie, legate de organizarea licitaţiilor şi executarea silită a unor societăţi comerciale de către Administraţia Finanţelor Publice Timişoara. Cei trei erau: Klara Ilona Piroska, director al Administraţiei Financiare a Municipiului Timişoara, acuzată de luare de mită şi complicitate la delapidare, Petru Willkovits, administrator şi director general al SC Perfect Renaissance SRL, acuzat de dare de mită, delapidare, evaziune fiscală, precum şi instigare la fals intelectual la Legea contabilităţii şi fals în înscrisuri sub semnatură privată, respectiv Violeta Chioreanu, director economic la Sc Perfect Renaissance Srl, acuzată de complicitate la dare de mită şi la delapidare, precum şi fals intelectual la Legea contabilităţii.

În 2006, Petru Willkovits a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru dare de mită, delapidare şi evaziune fiscală, Violeta Chioreanu - la doi ani de detenţie pentru complicitate la dare de mită, delapidare şi fals, iar fosta directoare a Administraţiei Financiare Timişoara, Klara Ilona Piroska, la patru ani de închisoare (sursa: România liberă).

Cine se aseamănă se adună

Povestea firmei Jovanda Ltd. părea aproape terminată (firmă suspendată, fără potenţă financiară şi cu legături dubioase). Totuşi, un nou fir duce spre concluzii surprinzătoare şi un alt personaj „interesant” intră în scenă.

În 2003, o firmă numită Diperia Finance Grup a participat la o licitaţie în judeţul Suceava, organizată de Consiliul Judeţean pentru un proiect de investiţii în utilităţi şi mediu.

Diperia Finance Grup s-a prezentat ca reprezentantul în România al unor grupuri de investiţii din Statele Unite, mai exact a grupurilor americane (surpriză?) Jovanda Ltd., Global Frontier Group şi Frontier Finance Group.

Diperia a depus o ofertă de credit de 109 milioane de dolari, rambursabili în 18 ani. Dobânda totală s-ar fi ridicat la circa 23 de milioane de dolari, dar în primii trei ani de derulare a proiectului autorităţile locale nu trebuiau să ramburseze niciun ban.

Licitaţia a fost câştigată, în cele din urmă, de Deutsche Bank. Diperia Finance Grup a pierdut, pe 25 noiembrie, iar preşedintele grupului Diperia, Liviu Mandler, a contestat modul de desfăşurare a licitaţiei, acţionând în judecată Consiliul Judeţean Suceava. Mai mult, el a ameninţat că, dacă justiţia română nu va soluţiona cazul, va apela la organismele internaţionale de profil. Mandler a mai declarat că „neregulile în desfăşurarea licitaţiilor publice din România provoacă neîncrederea partenerilor americani în economia şi în autorităţile româneşti” (sursa: Curierul Naţional).

Să analizăm puţin care erau partenerii americani care deveneau neîncrezători în economia românească. Întrucât cu Jovanda Ltd. ne-am lămurit deja, am investigat puţin Global Frontier Group şi Frontier Finance Group.

Global Frontier Group este o firmă înregistrată în 2001 şi care, în prezent, este ... suspendată!

Frontier Finance Group este înfiinţată un an mai târziu, în 2002, are aceeaşi adresă şi este tot suspendată.

Site-ul firmei este încă activ (frontiergroup.com) şi îl indică pe Andrew Harvey drept CEO. Domeniul pe Internet este cumpărat în 2002 şi îl are la contact administrativ şi tehnic tot pe Andrew Harvey, cu adresa de email info@frontierbrokerage.com, numai că domeniul frontierbrokerage.com, deşi cumpărat în trecut, figurează în prezent ca „deleted and available again”.

Pentru ca lucrurile să fie coerente, vine bomboana pe colivă: şi firma Diperia Finance Grup SRL, reprezentantul în România al americanilor „de succes”, este suspendată din 10 octombrie 2006 (şi cu datorii).

Conform unui model cunoscut deja, şi Diperia Finance Grup SRL s-a format prin schimbarea numelui SC Vita Group S.R.L., iar asociaţii firmei au fost alte trei firme: Diperi Group S.R.L. (CUI 9582581), reprezentată legal de Mandler Liviu-Wylli, Inter Assista Futures Exchange S.A., cu sediul social în Caracal, CUI 14894792, reprezentată legal de Rădulescu Ciprian-Claudiu şi International Holding Services S.R.L. (CUI 15060728), tot din Caracal şi reprezentată tot de Rădulescu Ciprian-Claudiu.

Tot conform modelului binecunoscut, Diperi Group SRL, firmă ai cărei asociaţi sunt Mandler Liviu-Wylli şi Mandler Tanţa, avea, în bilanţul din 2009, pierderi de 49.368 RON şi datorii de 338.477 RON.

Inter Assista Futures Exchange S.A. a fost radiată pe 19 mai 2009. În 2005, CNVM sancţionase firma cu retragerea autorizaţiei de funcţionare ca societate de brokeraj, iar în bilanţul din 2006, ultimul pe care l-am găsit, avea datorii de 650.485 RON.

International Holding Services S.R.L. avea, în bilanţul din 2006, datorii de 1.387.796 RON. În data de 17.11.2008 firma a fost notificată pentru deschiderea procedurii de faliment.

Dacă mergem să căutăm în continuare, şirul datoriilor şi falimentelor nu se opreşte aici. Cu câţiva ani înainte de a fi radiată, Inter Assista Futures Exchange S.A. a făcut pui, fiind unul dintre asociaţii care au constituit firma E-Sign Software Security S.A., implicată într-un scandal legat de introducerea semnăturii electronice. Traseul companiei este, de-acum, previzibil: a fost înfiinţată în 2002 în Caracal, cu numele de E-Sign Romania SA, după care s-a mutat în Bucureşti şi şi-a schimbat denumirea în E-Sign Software Security SA. Din 2006 s-a deschis procedura de faliment, iar în prezent această societate apare la Registrul Comerţului cu menţiunea „faliment”.

Alt „pui” al lui Inter Assista Futures Exchange S.A. a fost Driass International SRL, aflat pe lista firmelor care au tras ţepe cu cecuri fără acoperire. Din 2006 s-a deschis procedura de faliment, iar în 2008 s-a comunicat sentinţa.

Hăţişul de firme-suveică e atât de des, încât riscăm să ne pierdem prin el, iar povestea falimentelor cu datorii lăsate în urmă sau chiar cu escrocherii pare fără sfârşit.

Don’t save Wylli!

Nu-l putem scăpa din vedere pe Liviu-Wylli Mandler, cel care se prezenta în 2004 ca reprezentant al Jovanda Ltd., firma californiană suspendată care l-a îmbrobodit pe Constantin Simirad că vrea să investească 200 milioane Euro în Aeroportul Iaşi.

Foto: Agerpres

Aparent, Dl Mandler este o persoană respectabilă. A deţinut funcţii importante, majoritatea obţinute pe seama apartenenţei la aşa-numitul „grup Robinson” (după numele lui Fredy Robinson): preşedinte şi director general executiv la Cardinal Com, care deţinea Tele 7abc şi Activ FM, fost preşedinte la Banca Dacia Felix (se găsesc pe Internet mai multe articole despre ce s-a întâmplat acolo, cu largul concurs al lui Fredy Robinson, Mandler şi Ion Ilie Mania) şi, mai nou, lider de organizaţie patronală.

În afară de episodul Băncii Dacia Felix şi de participarea la licitaţia proiectului „Suceava – utilităţi şi mediu”, la care susţinea, cum am arătat mai devreme, că poate mobiliza 109 milioane de dolari cu ajutorul a trei firme care sunt astăzi, toate trei, suspendate, în 2006 Liviu Mandler a mai încercat să tragă ceea ce presa a numit "un tun", afirmând că este reprezentantul zonal al fondului de investiţii Masterfield Investment Group, care ar fi fost interesat de preluarea pachetului majoritar la compania de asigurare Ardaf, pentru 40 de milioane de dolari. Numai că, aşa cum observau ziariştii, acest fond era unul fantomatic. Lucrurile sună deja cunoscut: „Site-ul MIG nu precizeaza nicio adresa, pentru contact se ofera un numar de telefon fantoma, iar actionarii par a fi inexistenti. In replica, Mandler sustine ca lipsa de transparenta se datoreaza faptului ca toti actionarii acestui fond de investitii ar fi persoane publice, extrem de importante, care doresc sa ramana in umbra” (Sursa: hotnews.ro).

Cu toate că păcăleala n-a ţinut, Liviu Mandler nu s-a lăsat. În 2007 a reuşit să convingă Primăria şi Consiliul Local din mun. Sighetul Marmaţiei să aprobe o asociere în participaţiune cu Masterfield Investment Group S.R.L., cu sediul în comuna Corbeanca, CUI 14882917, al cărei administrator era chiar el, în vederea „realizării în condiţii reciproc avantajoase a unor proiecte investiţionale în municipiul Sighetu Marmaţiei”. Nu vă pufneşte râsul? Oricum, se pare că Dl Mandler e foarte activ în anii preelectorali şi nu are prea multă fantezie când trebuie să-şi boteze firmele. Numele de Masterfield Investment Group SRL a fost schimbat, la trei luni după asocierea cu CL Sighetul Marmaţiei, în Diperia Project Management S.R.L. (acţionarii firmei, iniţial Mandler şi Halpert Mordechay Shlomo Yona, sunt acum Mandler Liviu Wylli, Stan Sergiu Octavian şi, începând din 2010, Dan Matei Agathon). Şi încă nu s-au terminat Diperiile. În afară de cele două menţionate până acum, mai există: Diperia Media Production SRL (CUI 26056757), Diperia Global Investments SRL ( CUI 24225299) şi Diperia Vita Med SRL (CUI 16482470).

Cea din urmă are un site propriu pe Internet (începând din 2010). Manager general este Tatiana Mandler şi va fi, din câte intuiesc, punctul din care Liviu Mandler va încerca să atace pe alte fronturi decât până acum, fiindcă a găsit altă schemă: păparea de bani europeni (din Fondul Social European) umblând după cai verzi pe pereţi. Dacă aş lucra pe la instituţiile cu atribuţii fiscale aş sta cu ochii ca pe butelie pe proiectele lui Liviu Mandler, fiindcă pur şi simplu nu pot să cred că lupul îşi schimbă năravul.

Acum cică e preşedintele Patronatului Medicinei Integrative, care este „o practică medicală orientată spre vindecarea globală a pacientului prin activarea capacităţii autoregenerative intrinsecă a organismului, care se bazează pe îmbinarea medicinei alopate convenţionale cu diferite terapii complementare şi alternative - fitoterapie, dietoterapie, terapii psihologice, Ayurveda, acupunctura, homeopatie, biorezonanţa”. A găsit câţiva doctori care-i cântă în strună şi vrea să credem că, după ce are tot acest istoric cu Dacia Felix, Diperia Finance Grup, Masterfield Investment Group şi altele, nu mai vrea bani, ci l-a apucat brusc grija de bolnavii de cancer şi de reinserţia socială a persoanelor cu dizabilităţi. Fraieri românii, dar fraieri şi europenii. Domnule Mandler, băgaţi, vă rog, în proiecte şi ghicitul, şi moroii, şi magia, şi mâţele negre, că există o piaţă bună de muls şi pe aceste teme. De ce sunteţi modest?

Concluzii: greşeala lui Constantin Simirad

Cei care sunt tributari teoriei conspiraţiei îl bănuiesc pe Mandler că e agent Mossad. Alţii vorbesc despre mafia israeliană care a invadat România. Dacă doriţi mai multe amănunte pe această temă, o simplă căutare pe Internet a numelui „Liviu Mandler” vă va aduce detalii despre personaj şi despre activităţile sale. Eu cred că, dincolo de etnii şi religii, ar trebui să vedem dacă oamenii pe care îi analizăm sunt cinstiţi sau nu. Decât să spunem că ne-a invadat Mossad-ul, mai bine ne-am întreba dacă nu cumva ne-au invadat escrocii, care să se adauge largului grup de ţepari autohtoni. Aşa am înţelege că nu e nevoie de servicii de contraspionaj care să ne protejeze şi nici de patrioţi de cârciumă, ci de logică elementară, bun simţ şi mai puţină lăcomie, ca să nu mai muşcăm şi cârligul gol. Sincer, mie nu mi se pare că Mandler ar corespunde profilului de agent Mossad, el îmi aminteşte mai mult de Nati Meir, un vânzător de iluzii pentru fraieri. Şi, slavă Domnului, avem şi de ăştia destui.

Pe de altă parte, e normal ca un preşedinte de Consiliu Judeţean să se aplece cu atenţie asupra oricărei oferte investiţionale care ar putea duce la dezvoltarea comunităţii. Dar la fel de normal este ca, înainte de a se întâlni cu orice investitor şi înainte de a ieşi public cu un anunţ pe o temă atât de importantă ca aeroportul, să se informeze. Nu trebuie să aştepte ca presa să tragă semnale de alarmă asupra propunerilor dubioase. Orice funcţionar din Consiliul Judeţean putea să documenteze puţin cazul Jovanda Ltd., înainte ca Dl Simirad să fluture minunea.

Astfel, ar fi ieşit foarte repede la iveală câteva lucruri:
- Jovanda Ltd. nu are şi nu a avut niciodată potenţa financiară pentru a promite investiţii de 200 milioane Euro;
- Jovanda Ltd. este o firmă suspendată (şi, din câte am înţeles, în insolvenţă, din moment ce are nevoie de administrarea unui avocat specializat în falimente) în statul California;
- Jovanda Ltd. a avut legături cu firme care au păgubit statul român sau chiar au fost implicate în acte cercetate penal: S.C. Perfect Renaissance S.R.L., S.C. Renaissance S.R.L. şi S.C. Renaissance Alpha 2000 S.R.L. (prin intermediul AJK Perfect Renaissance), sau Diperia Finance Grup SRL;
- prin intermediul Diperia Finance Grup SRL, firma care s-a prezentat acum câţiva ani la Suceava ca reprezentant al companiei Jovanda Ltd., aceasta din urmă a fost asociată cu alte două firme suspendate;
- însuşi patronul Jovanda Ltd., Peter Joshua Zoltan, are la activ cel puţin două firme proprii suspendate şi niciun fel de rezultate notabile în investiţii;
- Jovanda Ltd. a fost reprezentată în România de personaje precum Liviu Mandler, implicat în falimente în serie, tentative de ademenire a unor firme şi autorităţi, firme-suveică şi fonduri de investiţii fantomă. De asemenea, toţi cei care au avut legături apropiate de afaceri cu Mandler par să urmeze acelaşi model: înfiinţează mai multe firme, le schimbă des numele şi sfârşesc cel mai adesea prin a le falimenta. Pur şi simplu nu-i înţeleg pe oamenii din politică sau administraţie dispuşi să se afişeze alături de Mandler. Eu m-aş feri ca de dracu’.

În final, vreau să-i anunţ pe cei de la Consiliul Judeţean că sunt foarte bucuroasă: tocmai am primit un email de la un avocat foarte amabil din Nigeria, care m-a anunţat că am moştenit de la o rudă foarte îndepărtată 221 milioane de dolari. Nu trebuie decât să-i dau avocatului toate datele personale şi să pun într-un cont câţiva bănuţi pentru nişte mici comisioane. Imediat ce intru în posesia banilor, promit că jumătate îi donez pentru Aeroportul Iaşi.

Stenogramele invizibile: Omerta sau testul televiziunilor

2010-10-19T23:17:00.005+03:00

Pentru multi comentatori, jurnalisti si politicieni, recentele stenograme ale discutiilor telefonice ale lui Sorin Ovidiu Vintu nu exista. Un palc de 20 de sindicalisti care protesteaza reprezinta, desigur, o stire de mare impact, intoarsa pe toate fetele, analizata, ras-comentata si amplificata ore in sir. In schimb, faptul ca toata floarea cea vestita a politicii si jurnalismului romanesc se pupa, se sfatuieste si chiar sta in pozitia ghiocelului in fata unui personaj cel putin dubios nu prezinta, pentru unii, suficiente elemente ca sa fie considerat o informatie de interes public. Interesant, nu?

Cei care spun, totusi, cateva ceva despre stenogramele respective, o fac in lehamite, cu jumatate de gura si, de preferat, doar pe Internet. Dupa ce stramba putin din nas la tipul de discurs al lui Vintu, urmeaza, inevitabil, alte doua idei, considerate mult mai importante si sustinute cu o vehementa ciudata:
- se protesteaza viguros impotriva ajungerii in spatiul public a stenogramelor;
- se strecoara ideea unei normalitati a eliminarii libertatii editoriale, ca, deh, asa e la patron;

Cateva mentiuni trebuie facute.
In primul rand, inregistrarile mentionate sunt legale, cu mandat. Pe acest subiect, orice discutie care sugereaza ca ar fi ceva ilegal la mijloc este inutila. In al doilea rand, stenogramele respective fac parte dintr-un dosar penal, iar acesta poate fi accesat liber la Tribunalul Bucuresti. Deci, nu e vorba de nicio scurgere de informatii, cum, iarasi, binevoitori, lasau unii sa se inteleaga. In fine, principalul nod in papura care se cauta stenogramelor, pentru a justifica tacerea asupra lor, este ca ele nu aveau ce cauta in dosar, fiindca nu ar avea legatura cu cazul Popa. Pai, este vorba despre a-l retine sau a-l lasa in libertate pe SOV. Din acest punct de vedere, aducerea de probe ca are relatii inalte (pe care nu se sfieste sa le foloseasca in scop personal) si mijloace de influentare este esentiala pentru a argumenta ca reprezinta un pericol public si ca ar putea incerca sa influenteze cursul procesului. Desigur, judecatorii sunt cei care decid, dar actiunea procurorilor mi se pare legitima. A sustine ca aceste stenograme nu au nicio relevanta inseamna sa ne prefacem ca suntem prosti. Niste prosti care merita sa fie “degajati”, vorba lui SOV. Dar eu sper ca nu suntem Grivei chiar toti, asa cum ne considera stimatul domn Stelian Tanase.

Cea de-a doua idee, ca patronul de presa are dreptul sa ceara jurnalistilor ce sa faca si ce sa sustina, la milimetru, este extrem de periculoasa pentru societatea romaneasca. Daca o acceptam cu usurinta si o lasam sa treaca nesanctionata, suntem pierduti pe urmatoarele decenii. Presa privata trebuie sa fie o afacere, e adevarat. Dar asta inseamna sa judeci “produsul” jurnalistic in functie de anumiti indicatori conveniti, nu in functie de hachitele patronului. In orice domeniu de activitate exista niste reguli. Patronul unui restaurant nu ii poate cere bucatarului sa puna soricioaica in ciorba. Nu-i poate cere chelnerului sa scuipe in farfuria unui client, chiar daca acesta este, intamplator, inamicul patronului. Or, asta au facut “armatele regulate” ale lui Vantu: ne-au dat un produs otravit sau in care au scuipat cu nonsalanta, in dispretul meseriei de jurnalist.

Stenogramele merita citite. Sunt reale, sunt relevante, sunt interesante si, pe alocuri, chiar comice. Dar, mai presus de orice, difuzarea lor este in interesul opiniei publice. Vedem sforile din spatele marionetelor, intelegem de ce unele personaje jalnice apar zi de zi la televizor si cum unii dintre compatriotii nostri accepta fara cracnire ca SOV sa le spuna de-a dreptul: “esti prost, dar esti prostul meu”. Reactia unor televiziuni, care evita cat pot subiectul sau il trateaza in bataie de joc, este previzibila, dar nu si acceptabila. Internetul si presa scrisa sunt pline de stenograme, care de care mai interesante, cu mii de accesari si sute de comentarii ale cititorilor, iar televiziunile se fac, cu mici exceptii, ca ploua. Afara ploua, vorba unui clip electoral. Si ploua atat de tare, ca pare ca s-a instaurat Omerta in televiziunile noastre, care nu inteleg ca felul in care trateaza astfel de subiecte este un test. Un test despre efectul razelor gama asupra anemonelor din presa, unele riscand sa se metamorfozeze ireversibil in mopuri.

Who the X is SOV?

2010-10-13T00:34:00.006+03:00

Luni, talentatul domn SOV a ieşit iar în public, încercând o altfel de abordare decât cea din interviul acordat după ieşirea din arest. De data aceasta, am văzut o scenetă cu o Oana Stancu marţială şi un SOV politicos, abordarea regizorală părându-mi-se, la modul general, mai degrabă neconvingătoare.

Ultimele apariţii ale personajului SOV au reuşit, totuşi, să mă convingă de unele lucruri.

Primul este acela că avocaţii domnului Vîntu ar trebui, dacă pot, să-l pună pe acesta sub interdicţie, pe motiv că-şi face singur rău, precum sinucigaşii. În afară de nişte contradicţii, câteva trucuri ieftine de comunicare şi explicaţii hilare (ca în cazul utilizării cartelelor pre-pay), Sorin Ovidiu Vîntu ne-a “mărturisit” că în 2006 a făcut un “lobby extrem de activ” pentru suspendarea lui Traian Băsescu, din motive cât se poate de întemeiate: a fost “extrem de iritat” de o declaraţie a Preşedintelui, cu privire la un presupus furt al său de la Banca Agricolă. Iar iritarea domnului Vîntu este un motiv constituţional de suspendare, nu?

Bineînţeles că, de la înălţimea importanţei personajului de care vorbim, nu suspendarea în sine a unui amărât de preşedinte de ţară îl interesa, ci trecerea serviciilor de informaţii şi a Parchetelor sub control parlamentar. Of, ce ne-am face noi fără domnul Vîntu, care stă de strajă la hotarele democraţiei noastre? Fără lumina sa călăuzitoare, n-ar mai exista nici tentative de lovituri de stat, să ne mai distrăm şi noi în weekenduri, nici cu Bogdan Chireac nu ne-am delecta toată ziua la televizor, n-am avea nici spa-uri pre-electorale şi nici n-ar avea cine să ne vegheze când noi dormim liniştiţi!

Mai departe, povestea curge la fel de frumos: SOV susţine că Traian Băsescu l-a rugat să înceteze acest lobby, iar el a dat curs rugăminţii, spunând că s-a “inactivat”, în schimbul convenirii asupra unei “înţelegeri în nouă puncte”. Aşadar, ni se cere să credem că preşedintele României, cu un careu de aşi în mână (reprezentat nu doar de puterea poziţiei sale, ci mai ales de susţinerea populară pe care o avea în 2006), s-a milogit de SOV, buricul pământului, deţinătorul a doi şeptari anemici, constând în lobby-ul lui “extrem de activ”. Îmi vine în minte cover-ul acela după “Living next door to Alice”, aşa că, până la urmă, “Who the X is SOV?”, de face înţelegeri de la egal la egal cu preşedinţii şi îşi dă el cu părerea ce se întâmplă în serviciile de informaţii?

Sunt din ce în ce mai convinsă că familia şi prietenii domnului Vîntu ar trebui să-l ia cu binişorul şi să-l convingă să se vadă nu numai cu preşedinţii de ţări, ci şi cu un nenea doctoru’. Un fragment din interviul dat de acesta imediat după ieşirea din arest (felul în care interpreteaza momentul “în trei luni de zile...”) îmi ridică destule semne de întrebare.

Contraargumentul pe care mi l-ar putea aduce unii ar fi acela că SOV nu poate fi decât sănătos psihic şi foarte inteligent, din moment ce a reuşit să se îmbogăţească şi să convingă atâţia oameni serioşi şi bine cotaţi social să aibă de-a face cu el. Ei bine, despre puterea de convingere a “glumeţilor” o să vă spun două poveşti. Adevărate.

Acum vreo 16-17 ani, unei cunoştinte i s-a spart şi aproape i s-a golit apartamentul.
Gândind logic, că volumul destul de mare de bunuri cărate, depozitate şi eventual valorificate trebuie să fi presupus ca mai multe persoane să fi avut cunoştinţă de furt şi cunoscându-se obiceiul hoţilor de a se lăuda prin tot felul de medii cu “loviturile” reuşite, omul a dat un anunţ la ziar, în care oferea o recompensă destul de consistentă celui care dă informaţii privitoare la spargerea respectivă.
A primit un telefon de la un individ care i-a dat mai multe detalii interesante şi a promis că îi va spune restul prin viu grai. Persoana a mai precizat că nu vrea recompensa şi că nu aceasta constituie motivul dezvăluirilor, dar, la insistenţele păgubitului, a zis că i-ar prinde bine o maşină de scris, fiind jurnalist (încă nu avea toată lumea computere, ca astăzi). Şi acum vine surpriza: locul de întâlnire stabilit a fost Spitalul Socola, acolo unde ziaristul i-a spus că a aranjat să se interneze pentru scurt timp, întrucât face o investigaţie jurnalistică despre viaţa din spitalele de nebuni. În fine, deşi ciudat, totul părea foarte credibil şi greu de inventat, mai ales în ceea ce priveşte detaliile, pe care ziaristul le dăduse deja.
Ca să nu vă mai reţin, după o vizită la Socola, până la urmă amicul meu s-a trezit la timp şi şi-a dat seama că e ceva în neregulă, dar a fost foarte aproape de a înghiţi cârligul. “Ziaristul” era un nebun ca toţi nebunii, internat din motive de boală şi nu de investigaţie de presă.

A doua poveste e cam tot din aceeaşi perioadă şi a făcut deliciul studenţilor greci din ultimul an de la Medicină. Unul dintre ei nu dăduse deloc pe la stagiile la Psihiatrie, care aveau loc la Spitalul Socola. În ziua examenului, s-a prezentat totuşi, făcându-şi planul că un plic strecurat în buzunarul profesorului va rezolva toată problema. În timp ce stătea în faţa uşii cabinetului acestuia, apare, foarte sigur pe el, un tip puţin grizonat, cu un halat de molton, cum purtau (cel puţin pe vremea aceea) medicii de la Socola, şi îl întreabă dacă pe el îl aşteaptă. Studentul îi răspunde timid, explicându-i că e în ultimul an şi că a avut probleme, astfel încât n-a putut să vină la ore, dar s-a străduit... bla-bla-bla. Profesorul a fost destul de rece, l-a întrebat cum îl cheamă şi ce anume probleme a avut. Grecul îi dă iarăşi cu bâiguieli şi scuze şi, tâşti, împinge plicul în buzunarul halatului. „Mda, bine, bine, o să vedem...”, zice profesorul şi pleacă mai departe. Se duce studentul victorios în sala unde aşteptau toţi începerea examenului şi le şopteşte prietenilor de aceeaşi naţionalitate că a aranjat, de vreme ce omul a primit plicul.
După vreun sfert de oră, intră un domn înăuntru şi toţi studenţii îl salută. „Cine-i ăsta?”, întreabă uimit eroul nostru principal. „Cum cine?”, îi spune colegul de-alături, „e profesorul!”. Ei, da, aţi ghicit, studentul grec dăduse banii unui pacient. Nu l-a mai găsit, mai ales că nici nu putea să facă valuri pe-acolo, spunând că tocmai încercase să-şi mituiască profesorul. Din fericire pentru student, nu fusese vorba de-o sumă foarte mare, că doar nu era Anatomie sau Farmacologie ;-).

Morala celor două povestiri: dacă l-aţi crezut cândva pe dl Vîntu, nu vă fie jenă, au mai păţit-o şi alţii, dar aveţi grijă când obţineţi informaţii de la personaje „interesante” şi, mai ales, fiţi atenţi în buzunarele cui băgaţi banii!

M-au atacat teroristii!

2010-07-22T14:50:00.002+03:00

Teroristii sunt baietii aia rai care pun bombe unde nu te astepti, nu? Ei bine, aflati ca mi-au trimis si mie o bomba. De presa.

Ca sa fiu corecta, cred ca nu e chiar bomba, ci bombita. Acum doua zile, ma trezesc cu un e-mail, anonim, fireste, cum ii sade bine oricarui curajos. Semnatura – Hermes, IP banal de RCS-RDS, adresa yahoo de la care se intorc mesajele cu "failure notice". Buuun.

Ce scria inauntru? Ca in PDL s-ar fi stabilit deja, de o anumita tabara, dar cu aprobarea Inaltei Porti, candidaturile si functiile de la Iasi: Ioan Nani la CJ, Nicusor Paduraru la Primarie si Adrian Butuca la "munca de jos" in organizatia judeteana, adica presedinte.

Mai sa fie, mi-am zis. Speculatii pe tema numelor respective s-au mai facut, dar acum cica "s-a stabilit". Totusi, nu se leaga ceva. De ce mi-ar fi trimis cineva aceasta informatie tocmai mie? De ce nu la vreun ziar? De ce nu la vreunul dintre bloggerii care publica zilnic informatii si chiar zvonuri sau barfe? Dupa cum spunea expeditorul, mi-a trimis stirea "in exclusivitate" si pot sa fac ce vreau cu ea, inclusiv s-o fac publica. Asta suna mai mult a "fa-o publica!", nu?

Cum n-am obiceiul sa ma incred prea mult in anonimi, am suspectat ca a trimis-o cu aceeasi momeala peste tot si am asteptat doua zile, sa vad daca nu apare in alta parte. Nu am gasit-o, dar nici n-am cautat foarte mult, recunosc. Sau poate au primit-o si altii, dar n-au vrut s-o publice "de-al dracului". Eu tocmai "de-al dracului" m-am hotarat s-o dau, chiar daca prin nada se cam vede carligul. Desi pare mai mult o intoxicare, m-am gandit sa o lansez, totusi, la apa, fie si ca divertisment de vara. Daca se va dovedi ca informatia e reala, ce sa spun? Saru’ mana pentru exclusivitate! Daca nu, data viitoare canta la alta masa, domnule/doamna Hermes!

De comentat, n-am s-o comentez acum, desi poate ca asta a fost scopul expeditorului. De verificat, va spun sincer ca n-am verificat-o, fiindca mi s-a parut aiurea sa incep sa sun oamenii special pentru asta si sa-i intreb ce parere au de un mail anonim. Daca va avea cineva ceva de spus, probabil ca va comenta de bunavoie.

Raman totusi cateva intrebari. De ce mie? De ce acum? De ce asa? Si, ca sa nu vina nimeni cu replica aceea celebra: "Daca nu tu, atunci cine? Daca nu acum, atunci cand?", cred ca ar trebui sa ma intreb, inainte de toate, cui prodest?

Indicativ RO (VII): Presa – „Unleash hell!”

2010-07-11T07:00:00.004+03:00

7. Presa – „Unleash hell!”

Despre presa românească aş putea spune că e ca femeile, în sensul acela constatat de Erasmus din Rotterdam, că nu poţi trăi nici cu ele, nici fără ele. De altfel, de fiecare dată când încerc să spun ceva despre mass-media îmi vine în cap câte un oximoron, aşa că nici nu voi mai încerca să mă feresc de alăturările de termeni contradictorii.

Aşadar, presa noastră e puternică şi slabă, în acelaşi timp. Nu o poate distruge nicio guvernare, dar a nenorocit-o foamea de bani şi/sau putere şi goana după audienţă cu orice preţ. Până la urmă, presa s-a construit singură după Revoluţie, în ciuda tuturor vicisitudinilor, dar s-a şi decredibilizat singură, prin parti-pris-uri neasumate onest şi bazate nu pe convingeri, ci pe ordin de la patroni, prin jurnalişti care îşi vând şi sufletul pentru câţiva arginţi sau uneori doar pe capace de bere, prin şantaje de presă care nu sunt chiar excepţia în breaslă, prin populism cât încape, mai ceva ca la politicieni, şi, în general, printr-o sfântă durere în cot de deontologie. A forţat nota şi a demontat până şi mitul că nu se pot câştiga alegeri împotriva presei. Ei, ce-şi face omul cu mâna lui nici dracu' nu desface.

În acest moment, părerea mea este că presa se află într-unul dintre cele mai proaste momente ale sale, reîntorcându-se la excese ce ne amintesc de anii ’90, dar în altă prezentare, cu mult sclipici, cu machete de calitate, lumini şi camere scumpe. Spun asta cu mare părere de rău şi mi-au spus-o şi alţii. Consumatori „cronici” de media au declarat că sunt zile în care simt nevoia să facă un act de minimă igienă psihică şi se izolează de presă. Nu citesc ziarele, dar mai ales nu deschid televizoarele. Sau le deschid, dar se uită la filme şi la meciuri. Internetul a devenit cel mai digerabil, pentru că poţi evita mult mai uşor ce îţi displace. Scuza presei este că „asta cere publicul”. Dar chiar să nu fie nicio diferenţă, decât de două milenii, între omul care voia sânge şi moarte în arena cu gladiatori şi cetăţeanul cu o telecomandă în mână? Dacă e aşa, atunci asta nu e scuza, ci blestemul jurnalismului.

În prezent, port-drapelele presei româneşti au ajuns să fie înecate în ură, în ipocrizie, în plătirea de poliţe, în tabloidizare, vulgar şi chiar obscen. Aproape că îţi vine să te întrebi dacă nu cumva, acolo în redacţii, se dă în fiecare dimineaţă un ordin precum cel dat de Maximus în „Gladiatorul”: „At my signal, UNLEASH HELL!”.

Şi iadul se dezlănţuie zilnic asupra noastră. Dacă ar fi existat presă în Sodoma şi Gomora, cred că exact aşa ar fi arătat: violuri iscodite prin întrebări penibile, sinucideri pozate din toate unghiurile, înmormântari ridicate la rang de „breaking news”, voci stridente care răcnesc neadevăruri până simţi că îţi „prăjesc” creierul mai ceva ca drogurile, feţe schimonosite de ură, rânjete care se pretind zâmbete şi „vedete” care ne spun, cu nonşalanţă, de câte ori pe noapte se rostogolesc prin aşternut cu fotbalistul din dotare, totul cu titluri de-o schioapă: „exclusiv!”, „senzaţional!”, „super-ultra-mega-extraordinar!!!”. A apărut şi o specie nouă în nomenclatorul de meserii, „asistenta” de televiziune, care se fâţâie într-un scop indefinit de colo-colo şi se hlizeşte la cameră. Multe dintre personajele faunei care se perindă nici nu mai au nume, ci supranume sau pseudonim artistic, ca să-i spunem aşa. În România, totul pare să fie „sexy” sau „porno”: bomba, piticul, eleva, profesoara ş.a.m.d.

Iar politica... ah, politica... Dacă emisiunile de divertisment te fac să te gândeşti la Silicon Valley (numai că nu e vorba de micro-cipuri şi chestiile nu sunt micro, ci macro), emisiunile politice te aduc direct în Valea Plângerii. În focurile Gheenei se aruncă zilnic cel puţin o jertfă, iar dacă victima nu moare de la flăcările scoase pe nas de făpturi cu chip angelic, vin arhanghelii de invitaţi cvasi-permanenţi şi băgătorii de seamă de serviciu, care aruncă imediat cu ţepuşe în ea, îi smulg inima şi, ca să nu reînvie, în final apar Cavalerii Apocalipsei sau i se arată nenorocitului de moroi chipul Medusei: scrâşnitorul din dinţi tip Cetepeu, suficient să îngheţe oricui sângele în vine. Dar gorgona Medusa e una dintre cele mai decente creaturi dintre toate cele care ne spun zilnic, prin intermediul presei, cum să gândim, la milimetru.

În mod paradoxal, presa susţine că luptă pentru democraţie, având, în acelaşi timp, o ciudată aspiraţie spre o imposibilă unanimitate. Cine nu-i cu noi, e împotriva noastră şi trebuie călcat în picioare, ridiculizat, tras pe roată, pus la stâlpul infamiei şi lapidat.

Ca să revin de unde am plecat, ştiu că nu dă nimeni în redacţii ordinul explicit „unleash hell”. Dimpotrivă, cred că mulţi jurnalişti se străduiesc din răsputeri să se convingă singuri că ceea ce fac e presă adevărată şi corectă, eliminând dintre neuroni orice informaţie care ar putea aduce dubii sâcâitoare asupra unei decizii deja luate, de voie sau de nevoie. E un mecanism cunoscut, de eliminare a disonanţei cognitive. Da, e dificil să trăieşti exclusiv din presă, mai dificil decât pare, căci uneori jurnaliştii sunt călăi şi victime în acelaşi timp, ca într-un experiment Piteşti în variantă soft.

De la o ridicare de sprânceană a unui şef, porneşte o informaţie răsucită, un vox populi la care se selectează numai anumite opinii sau un moment în care te faci că nu înţelegi ceva ce înţelegi prea bine. Apoi cel care s-a simţit tratat incorect încearcă să protesteze. Colegii din redacţii se încurajează şi se asmut unii pe alţii: „Ai văzut ce-a spus nesimţitul ăla? Lasă că-i arăt eu!”. Şi, uite-aşa, războiul devine al jurnalistului. Asta până când se întorc armele, pentru că în presă întotdeauna vine un moment în care se întorc armele.

Cine lucrează în presă şi nu ştie asta, sau o ştie dar nu e dispus nici să facă stânga-mprejur de câte ori situaţia o cere, nici să renunţe la această profesie la un moment dat, nici să-şi poarte războaiele pe cont propriu, mai bine se apucă de pe acum de crescut melci.

Indicativ RO (VI): Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare

2010-07-10T07:00:00.008+03:00

Precizez de la început că aceste tablete sunt ca un fel de caricaturi: am selectat, cu o subiectivitate asumată, câteva trăsături pe care le-am considerat relevante sau doar surprinzătoare şi le-am scos şi mai mult în evidenţă. Niciuna dintre schiţe nu are pretenţia de descriere exhaustivă a unei realităţi foarte complexe sau de copie fidelă a acesteia. Dacă vreţi poze, mergeţi la fotograf!

1. Instituţia Preşedintelui Romaniei – destin entuziast de ţap ispăşitor
2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti
3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping
6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare
7. Presa – „Unleash hell!”

6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare

Armata şi Poliţia au pornit cu un handicap după Revoluţie, handicap care, având în vedere felul rigid în care se pot face promovările în astfel de instituţii ierarhice, nu a putut fi depăşit uşor. „Armata e cu noi” n-a putut şterge imediat imaginea de instituţie apropiată de regimul ceauşist şi chiar folosită de acesta pentru activităţi represive (dacă aveţi dubii asupra acestui aspect, nu trebuie să mergeţi cu gândul până la „cine-a tras în noi?”, ci întrebaţi-vă, de exemplu, cine prindea „trădătorii” care voiau să fugă din paradisul socialist).

Poate şi mai tare a săpat la imaginea celor două instituţii părerea populară că angajaţii acestora, chiar şi cei cu grade mari, n-ar fi tocmai printre cei mai inteligenţi reprezentanţi ai naţiunii, deşi, în principiu, ar trebui să reprezinte o elită. Chiar şi azi bancurile cu politişti şi conotaţiile asociate popular termenului „apevist” au rămas valabile. Şi adevărul e că nu găseşti pe toate drumurile politişti sau militari de carieră care să nu vorbească puţin sacadat şi poticnit, sau care să aibă un vocabular foarte bogat şi nuanţat.

Mulţi dintre „vechii” cu grade mari încă apar, din când în când, pe la televizor, fie ca să protesteze împotriva unei eventuale micşorări a pensiilor, chiar dacă e vorba de cele de zeci de milioane, fie ca să prezinte tot felul de ipoteze asupra trecutului, prezentului şi viitorului, deseori fantasmagorice şi tributare din greu teoriei conspiraţiei. N-am reuşit încă să-mi explic această afinitate între uniforma militară şi teoria conspiraţiei. O altă afinitate, poate mai uşor de justificat, este cea între purtătorii de stele multe şi mari (cu excepţia foarte bătrânilor veterani de război, câţi au mai rămas) şi ideologiile de stânga, dublată adesea de o tuşă naţionalistă şi un anti-occidentalism funciar. Afinitatea aceasta spre stânga e transmisă, în multe cazuri, copiilor, dar la ei s-a pierdut nota anti-occidentală şi, dimpotrivă, s-a transformat într-o rafinată atracţie faţă de bani şi obiecte de valoare, fie ele şi ceva mai vestice. Greaua moştenire, ce să-i faci!

Dar se simte, totuşi, efectul unui nou val în Poliţie şi Armată. Cele două instituţii au avut şansa unei îmbunătăţiri a imaginii, mai ales odată cu ieşirile naturale (pe seama vârstei) din sistem. Cetăţenii au devenit dispuşi să considere poliţistul un partener, dar a intervenit alt pocinog: Poliţia pare depăşită de numărul de infracţiuni, ba a apărut şi stereotipul poliţistului corupt.

Adevărul este că eu am observat, în ultimii ani, o îmbunătăţire a calităţii forţelor de poliţie, cel puţin prin prisma felului în care se prezintă şi vorbesc. Sunt mai politicoşi şi mai educaţi. Dar tot nu au reuşit să câştige decisiv încrederea populaţiei, sătulă de atâtea infracţiuni căreia îi cade victimă, deşi pare de bun-simţ şi explicaţia poliţiştilor, deranjaţi de faptul că uneori prind, cu destule eforturi, răufăcători, pe care apoi justiţia îi pune foarte repede în libertate. În plus, dacă pe vremea vechiului regim mulţi dârdâiau de frică numai când îi întreba un miliţian de acte, acum s-a trecut în cealaltă extremă, când orice pirandă cu tupeu stucheşte mascaţii fără nicio jenă.

În ceea ce priveşte armata, imaginea acesteia s-a îmbunătăţit pe seama unor fenomene pentru care meritul nu aparţine, în principal, instituţiei în sine: dispariţia naturală a unora dintre şefii asociaţi fostului regim şi formaţi după chipul şi asemănarea acestuia, reducerea numerică şi renunţarea la armata obligatorie, intrarea în NATO şi participarea la misiuni internaţionale. Una peste alta, mi se pare ca armata e printre puţinele instituţii care a progresat ca imagine reală în ultimii douăzeci de ani, dar concomitent cu scăderea în importanţă.

Concluzia este că, în ceea ce priveşte Armata şi Poliţia, semne bune anul are, dar, în mod paradoxal, creşterea de imagine s-a făcut pe seama reducerii numerice sau a micşorării importanţei simbolice.

Indicativ RO (V): Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping

2010-07-09T07:00:00.015+03:00

6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare

7. Presa – „Unleash hell!”

5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping

Biserica pare, la o primă vedere, preocupată mult mai mult de ziduri, păduri şi ochiul-dracului decât de sufletul şi bunăstarea credincioşilor. Vectorii comuni de imagine ai Bisericii nu sunt, în rândul populaţiei, călugării eterici cu privirea senină, despre care simţi că ar fi o impietate să spui o vorbă rea, nici doctorii în teologie care să-ţi inspire respect pentru erudiţia lor, ci miile de preoţi parohi, unii agramaţi, destui cu vicii ruşinoase şi dintre care mulţi par să-şi fi obţinut parohia nu pe har, ci pe pile sau şpăgi.

Dacă enoriaşii catolici de prin alte ţări au probleme cu pedofilia unor prelaţi, noi avem probleme cu arghirofilia. Iar arghirofilia unor preoţi e şocantă, dublată nu rareori de o ipocrizie care te îndepărtează nu doar de biserica în care slujesc, ci de Biserică în general. Renumitele „buzunare de popă”, în care intră destul, dar din care nu iese riguros niciodată o chitanţă, sunt subiect de glume, dar deseori şi de indignare.

Instituţia e cotată bine în sondajele de opinie, dar încrederea în Biserică reprezintă, din păcate, mai mult un răspuns comod la o întrebare printre altele decât o convingere. După ce a beştelit bine guvernul, parlamentul şi ce mai e pe-acolo, respondentul român consideră că „dă bine” să aibă şi răspunsuri pozitive, ca să arate că nu e gică-contra, aşa că îşi domoleşte indignarea când e vorba de Biserică şi Armată. Oricum cetăţeanul mediu nu are de-a face prea des cu ele, că doar armată făcea omul o dată-n viaţă şi acum deloc, iar la biserică merge, cum se spune, din an în Paşti. În plus, pentru că nu prea există în niciun sondaj întrebarea „Aveţi încredere în Dumnezeu?”, ci doar cea cu Biserica, unii mai fac şi o confuzie, crezând că răspunzând „da” îşi afirmă de fapt credinţa în Dumnezeu. Sondajele nu sunt deloc recomandate atunci când trebuie să operezi distincţii fine şi să măsori lucruri care ţin de intimitatea fiinţei umane, aşa cum e credinţa. Mai mult, la noi se investighează de obicei doar lucrurile grosiere când se fac recensăminte sau sondaje pe tema apartenenţei religioase, pe când în alte ţări s-a constatat că apar surprize atunci când se pun mai multe întrebari. Spre exemplu, aproximativ jumătate din francezi se declară catolici, dar în 2007 s-a constatat că numai un sfert dintre catolicii declaraţi erau siguri de existenţa lui Dumnezeu, iar aproape jumătate nu a călcat în biserică decât de trei ori în viaţă: la botez, cununie şi înmormântare. În schimb, sondajele noastre nu prea fac diferenţa dintre apartenent formal şi practicant convins.

Din discursurile unor reprezentanţi ai Bisericii, înţelegi că în societate ar fi un fel de conspiraţie a unor forţe malefice care vor să o distrugă. Dacă apare în presă o relatare, cu probe, despre un călugăr homosexual (orientarea sa sexuală fiind, dealtfel, perfect legală în termeni laici), e vinovată presa. Dacă enoriaşii dintr-un sat se revoltă împotriva preotului beţiv, afemeiat şi care întârzie la înmormântări, sunt vinovaţi „sectanţii” care s-au oploşit în sat şi otrăvesc minţile oamenilor, sădind neîncrederea în păstorul turmei.

Însă BOR ar trebui să înţeleagă că inamicul său cel mai mare nu vine din afară, dinspre „secte”, alte culte sau cine ştie ce satanişti, ci chiar din interiorul ei, pentru că distincţia între instituţie şi reprezentanţii ei mai puţin onorabili nu va mai putea fi păstrată mult timp. Soluţia nu este să pui obrocul pe probleme, ci să le rezolvi sistematic, din interior. Cândva se va atinge o masă critică, iar cetăţeanul mileniului al treilea va cere la un moment dat ca serviciile religioase ori să nu mai fie deloc finanţate de la buget, ori, dacă sunt finanţate inclusiv de stat (prin salarii ale clerului, prin scutiri de taxe, prin dare în folosinţă de terenuri gratuite pentru biserici şi prin alocări de fonduri pentru construcţia de lăcaşuri) să fie concepute ca asigurările medicale. Adică să existe un pachet minimal de servicii de care ai dreptul să beneficiezi gratuit, cum ar fi botezul şi înmormântarea. Pe de altă parte, donaţiile sunt donaţii, dar numai dacă se fac de bună-voie, nu fiindcă altfel rămâi cu mortul pe masă, iar la fiecare sumă dată legea spune că ar trebui să primeşti, pe loc, şi o chitanţă.

În rest, populaţia scade, numărul de biserici creşte, criza morală se adânceşte, iar printre blocuri găseşti lăcaşe ale tuturor cultelor, dar şi găşti de cartier, care ţi-ar putea da în cap şi smulge lanţul de la gât, însă pe care le întâlneşti, oarecum ciudat, şi la Înviere. Duplicitatea hoţului care pleacă la furat făcându-şi cruce şi spunând „Doamne-ajută să-mi meargă bine, să fur mult şi să nu mă prindă” nu-şi găseşte o rezolvare satisfăcătoare nici în biserică, nici în afara ei.

Există, fără îndoială, preoţi demni de tot respectul, dar îmi amintesc şi acum de o scenă pe care am văzut-o acum câţiva ani la televizor: un preot care avea parohia lângă un cimitir din Bucureşti făcea scandal că vin cei care au morţi îngropaţi acolo şi fac pomeniri la morminte cu alţi preoţi, care „practică preţuri de dumping”. A fost ceartă mare. Nu mai ştiu cum s-a terminat, dar vă dau cuvântul meu că exact aşa a spus: „practică preţuri de dumping”!!!

Indicativ RO (IV): Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”

2010-07-08T07:00:00.007+03:00

Precizez de la început că aceste tablete sunt ca un fel de caricaturi: am selectat, cu o subiectivitate asumată, câteva trăsături pe care le-am considerat relevante sau doar surprinzătoare şi le-am scos şi mai mult în evidenţă. Niciuna dintre schiţe nu are pretenţia de descriere exhaustivă a unei realităţi foarte complexe sau de copie fidelă a acesteia. Dacă vreţi poze, mergeţi la fotograf!

1. Instituţia Preşedintelui Romaniei – destin entuziast de ţap ispăşitor
2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti
3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping
6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare
7. Presa – „Unleash hell!”

4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”

Justiţia, în general, are mari probleme de credibilitate: procese lungi cu rezultate ciudate, sentinţe care se bat cap în cap, condamnări ale României la CEDO, arestări şi eliberări greu de înţeles pentru simplul cetăţean, zvonuri insistente despre mită, scurgeri de informaţii în presă, venituri „speciale” apărate cu ghearele şi cu dinţii, figuri de primă mărime ce ne amintesc de Jurassic Park, doamne magistrat de o vulgaritate care ar trebui interzisă prin lege şi domni judecători cu relaţii de prietenie în cele mai dubioase medii. Cică noul Cod de procedură penală va rezolva măcar o parte din problemă, cea cu lungimea proceselor penale. Pentru restul, tare mi-e teamă că degeaba „s-a votat Codul penal, of, mamă dragă”, cum cânta Vali Sterian.

Cu toţi aceşti clopoţei de coadă, justiţia încă mai prinde şoareci şi tot ea este şi ultima speranţă pentru mulţi rumâni sărmani. Ba mai mult, cu toate vorbele rele despre justiţie, ea a devenit invocată în ziua de azi tot mai des, căci aproape nu există ceartă între două precupeţe în care acestea să nu-şi strige una alteia „te dau în judecată, fă proasto!”. De unde se vede că există totuşi un grad mare de încredere în puterea judecătorească la nivelul de bază al societăţii. Când eram eu mică, părinţii le spuneau copiilor că vine bau-bau dacă nu sunt cuminţi. Acum le-or fi spunând că îi dau în judecată.

Aşadar, te dă afară patronul fiindcă freci menta la serviciu? Îl dai în judecată. Te cerţi cu vecinul de la căţelul care latră? Îl dai în judecată. Te bârfeşte colega de serviciu? O dai în judecată. Te înşeală amantul? Îl dai în judecată. Uite-aşa a apărut şi specia numită „procesoman”, care speră că dacă va deschide mai multe procese tot va câştiga, prin intervenţia legilor divine ale statisticii, câteva, iar judecătorul va obliga patronul să îl ţină angajat cu forţa, va pune plasturi pe botul căţelului şi pe gura colegei de serviciu şi va demonstra că şi dragostea cu sila e posibilă. Între timp, oameni trişti cu probleme serioase umblă ani de zile prin tribunale supraaglomerate de legi proaste, de escroci cu tupeu şi de prietenii noştri, procesomanii cu vocaţie.

În douăzeci de ani, producţia de dosare civile şi penale la hectar a crescut tare de tot în România. Numai în anul 2009, Ministerul Public a înregistrat aproape 1,4 milioane de dosare penale, de opt ori mai multe decât în 1989 şi de trei ori mai multe ca în 2000. Având în vedere că aproape în fiecare dosar sunt cel puţin două părţi, asta ar însemna că, statistic, aproximativ un român adult din cinci sau şase a fost implicat, într-o formă sau alta, într-un dosar penal, başca civilele. Preşedintele Tribunalului Vrancea a făcut calculul pentru judeţul său şi i-a ieşit, excluzând minorii sub 14 ani, că unul din 2,4 vrânceni a avut în 2009 o afacere judiciară, fără a se lua în calcul martorii. Cu alte cuvinte, nu mai e „omul şi pogonul”, ci familia şi procesul. Nu cred că în alte judeţe situaţia stă altfel. E adevărat că mai vine câte un şmecher cu mai multe dosare şi strică aceste calcule. În curând o să ajungem să strigăm ca la cozile ceauşiste: „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”.

Judecătorii se plâng că sunt supraîncărcaţi şi se uită cu silă la fiecare din zecile de dosare pe care le au, uneori, de soluţionat pe şedinţă. Când dosarul vine cu o vorbuliţă, sau cu altceva, din partea cuiva drag sufletului judecătorului, se spune că se mai domoleşte această silă. O fi doar legendă?

Să dregi sistemul de justiţie din exterior e destul de greu, căci imediat se găseşte cineva să strige: ingerinţă în justiţie! E greu şi să lupţi din interior, fiindcă sistemul e constituit ca o castă şi rişti să mori „tânără speranţă” sau chiar paria, dar există, totuşi, câteva tentative lăudabile în acest sens, e drept cam uşor de numărat pe degete. Consiliul Superior al Magistraturii, ca şi asociaţiile profesionale care ar putea să cureţe justiţia din interior sunt însă cotropite, în general, de aceiaşi dinozauri pe care îi ştim de multă vreme, de foşti colaboratori ai Securităţii sau de urmaşii şi amicii lor, care au fost întotdeauna bine înşurubaţi în sistem, controlează rotiţele acestuia şi au grijă ca el să se reproducă. Nu ai cum să ajungi nici măcar un biet avocat idealist dacă nu te ia un divin maestru sub aripa sa protectoare.

În rest, toate bune, iar justiţia noastră presupune acelaşi amestec de oameni de bună-credinţă şi de ticăloşi ca în restul societăţii româneşti şi o muncă din care unii trag ponoasele, iar alţii foloasele.

Indicativ RO (III): Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup

2010-07-07T07:00:00.008+03:00

Vă prezint o micro-serie cu şapte episoade, în care propun o perspectivă relaxată, pe alocuri serioasă, pe alocuri comică, asupra principalelor instituţii româneşti, după douăzeci de ani de încercări de democraţie.
Precizez de la început că aceste tablete sunt ca un fel de caricaturi: am selectat, cu o subiectivitate asumată, câteva trăsături pe care le-am considerat relevante sau doar surprinzătoare şi le-am scos şi mai mult în evidenţă. Niciuna dintre schiţe nu are pretenţia de descriere exhaustivă a unei realităţi foarte complexe sau de copie fidelă a acesteia. Dacă vreţi poze, mergeţi la fotograf!

3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup

Parlamentul e atacat şi dinafară, dar şi dinăuntru, aşa că nu e surprinzător că nu se bucură de mare încredere din partea publicului larg.

„Produsele” muncii sale sunt adesea încâlcite, contradictorii şi, în unele cazuri, chiar suspecte. Puterea şi opoziţia se ceartă, se jignesc, se îmbrâncesc şi arată cu degetul întotdeauna spre „ceilalţi”, fără a se gândi un moment că rezultatul, în faţa unei mari părţi a populaţiei, va fi că aceasta îi va considera pe toţi nişte trântori cu gura mare.

În momentul intrării în tagma parlamentarilor, tragedia e că inclusiv oamenii de bună-credinţă devin în ochii populaţiei, automat, suspecţi. Şi dacă tot sunt arătaţi cu degetul, cei mai mulţi aleg între două variante: ori se retrag într-un autism comunitar şi dispar în anonimat, ori încearcă să joace activ după regulile locului, intrându-se astfel într-un cerc vicios.

Cea mai mare deziluzie a celor ce reuşesc să ajungă parlamentari e dată de faptul că, după ce s-au zbătut din răsputeri să ajungă acolo, constată că nu au mare putere. Căci Parlamentul e puternic, dar parlamentarul e slab. Şi adevărul e că un deputat obişnuit e terchea-berchea pe lângă un primar înfipt, un prefect „cu sânge” sau un preşedinte de consiliu judeţean „viu”. Parlamentarii devin importanţi doar de câteva ori în patru ani, când se votează ceva semnificativ şi voturile sunt echilibrate. Atunci îi curtează şi îi ademenesc toţi. Când există o majoritate confortabilă, parlamentarul de provincie, fără funcţii importante în partidul său, e în Casa Poporului un fel de slujbaş la care se uită de sus până şi băieţii de la pază. Când iese pe stradă, parlamentarul acesta îşi redobândeşte demnitatea de a fi înjurat copios, ca fiind cheia şi lăcata răului din această ţară.

Pentru cei al căror vis este să ajungă cândva parlamentari, trebuie spus că importanţa reală a calităţii de parlamentar, pentru care se bat toţi să ajungă acolo, e dată de pedigree-ul politic pe care ţi-l dă în partid, când e vorba să candidezi la o funcţie, nu de influenţa intrinsecă a calităţii de parlamentar sau de banii pe care-i câştigi, căci există funcţii mai călduţe care-ţi oferă aceeaşi recompensă fără să te trambalezi câteva sute de kilometri pe săptămână. Mai există şi oportunitatea de afirmare la televiziuni, dacă eşti bun de gură, cea de a deveni şef de comisie, membru în Biroul Permanent sau chiar lider de grup (caz în care nu mai eşti invizibil pentru colegi şi pentru presă), cea de a lega diverse prietenii aducătoare de beneficii nu doar afective, sau chiar cea de a-i prosti pe fraierii cu bani că ai suficientă influenţă ca să te stipendieze. În fine, există întotdeauna speranţa că o funcţie de parlamentar te-ar putea ajuta să te remarci şi să ajungi cândva ministru, adică mare împărţitor de peşti către mase, în ideea că cine-mparte parte-şi face. Dar mulţi rămân numai cu speranţele, aşa că să nu ziceţi că nu v-am prevenit.

Parlamentul e o creatură vie, obeză, imprevizibilă, care uneori se mişcă independent de multele sale părţi componente şi cu regulamente proprii suficient de întortocheate ca să latri câţiva ani la lună dacă Biroul permanent nu vrea, de exemplu, să facă ceva ce ar trebui să facă. Şi cum se poate întâmpla ca cine deţine majoritatea în plen să nu deţină şi majoritatea în comisii sau în biroul permanent şi viceversa, nu e de mirare că se ajunge uneori la scenete de factură suprarealistă, până una dintre părţi se plictiseşte de asediu.

Parlamentul este, chiar şi pentru unii parlamentari, un extraterestru care se transformă o dată la patru ani, greu de înţeles şi de controlat total atunci când forţele politice sunt distribuite echilibrat, un organism cu două corpuri care îşi extrage seva nu se ştie exact de unde şi care, deşi format din celule în general sănătoase la cap, dă adesea semne clare de boală ca întreg.

Fiind una dintre cele mai puternice „fiinţe” din România, Parlamentul e situat destul de sus în lanţul trofic. El are doar doi prădători naturali care îl pot face arşice dacă nu e vigilent. Unul nu e chiar aşa de periculos: ţapul ispăşitor de Cotroceni. Acesta poate dizolva Parlamentul ca pe un melc pe care torni sare, dar numai în condiţii greu de îndeplinit şi dacă victima însăşi colaborează, prin refuzul de a instala un distribuitor oficial de peşti.

Cel de-al doilea prădător natural al Parlamentului, cu aparenţă benignă dar, în fapt, mult mai feroce, este o jivină la a cărei creare Parlamentul contribuie semnificativ şi care se numeşte, oficial, Curtea Constituţională, dar căreia îi puteţi spune, simplu, Dumnezeul instituţiilor din România. În principiu, dacă Parlamentul dă o lege, în care spune că însăşi Constituţia e constituţională, zeitatea cu nouă capete poate spune că acea lege e neconstituţională, nimeni nu mai poate contesta ce a spus zeitatea şi atunci să vezi paradox, vai mama lor de filosofi, de logicieni, de sofişti şi de trântori, cu cretanii lor mincinoşi, cu broasca lor şi cu Ahile cu tot!

Indicativ RO (II): Guvernul – distribuitor falimentar de peşti

2010-07-06T05:45:00.009+03:00

Indicativ RO (I): Instituţia Preşedintelui României – destin entuziast de ţap ispăşitor

2010-07-05T07:00:00.012+03:00

1. Instituţia Preşedintelui Romaniei – destin entuziast de ţap ispăşitor
2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti
3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup
4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”
5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping
6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare
7. Presa – „Unleash hell!”

1. Instituţia Preşedintelui României – destin entuziast de ţap ispăşitor

Între un statut constituţional delicat şi aşteptări populare foarte mari, generate de modelul cultural şi de modul de alegere, prin vot universal direct, a fi preşedinte în România presupune un grad mare de risc de a fi transformat din „tătucul naţiunii” în ţap ispăşitor şi urât cu pasiune.

Emil Constantinescu, poreclit, printr-o ironie a sorţii, chiar „Ţapul”, a fost singurul care şi-a asumat cu resemnare poziţia, renunţând la candidatură pe motiv de „m-a învins sistemul”. A vrut, probabil, ca acest gest să fie văzut ca unul de renunţare nobilă, scutindu-ne cu eleganţă de zvârcolirile unei lupte pe care ştia că o va pierde. Ghinion! A fost perceput doar ca un gest de renunţare laşă, lăsându-i, cum se spune, cu ochii în soare şi cu fundu-n baltă pe cei care-l susţinuseră. În 2000, Constantinescu nu avea de luptat ca să recâştige Preşedinţia, ci ca să bage un partid istoric în Parlament.
Asta-i viaţa, cum bine remarca Mark Gitenstein că spun românii. N-a fost să fie Cuza, a rămas doar ţap. Ispăşitor.

Ceilalţi doi preşedinţi post-revoluţionari nu s-au lăsat aşa de uşor.

Ion Iliescu s-a gândit că ar putea fi Regele-Soare, că tot îi strigau gospodine excitate „Iliescu-apare, soarele răsare”. Experienţa politică a „revoluţionarului, el însuşi fiu de revoluţionar” l-a făcut să abordeze lucrurile pragmatic. Nu mă refer însă la pragmatismul american, ci la „bunul-simţ” sovietic, care spune că pe duşman trebuie să-l distrugi când e ceainic, înainte de a se face locomotivă. Şi a dat ciocane, seceri şi târnăcoape minereşti în câte ceainice a întâlnit.
A rezistat mult în funcţie, două mandate şi jumătate (că a resetat o dată contorul), de era să cred că o să ne-ngroape pe toţi din poziţia de preşedinte. A făcut tot ce-a crezut că e necesar ca să-şi menţină puterea. Şi o lungă perioadă chiar a avut putere, poate mai multă decât Constantinescu şi Băsescu la un loc.
Şi n-a învins, ca să închei ca Jebeleanu în „Hanibal”, căci România de azi, aşa nenorocită cum este, e mai bună decât cea proiectată de Iliescu în 1990.

Traian Băsescu a avut avantajul unei structuri interioare de luptător de stradă. Mai şi încasează, dar loveşte fulgerător când nu te aştepţi. În ultima confruntare din turul al doilea al prezidenţialelor din 2009, parcă mă uitam la un documentar pe Discovery sau Animal Planet. Băsescu arăta exact ca o mangustă, pe când Geoană nici măcar şarpe nu părea, ci un biet guguştiuc care-şi înfoia coada. Din ce îmi amintesc, cronica acelei confruntari ar putea suna cam aşa: mangusta s-a apropiat prudent, a stat încordată ca un arc, a aşteptat momentul în care „victima” n-a mai avut nicio şansă şi a atacat-o fulgerător. Acum închipuiţi-vă mangusta în rol predestinat de ţap ispăşitor. Nu se prea potriveşte, nu? Cum vreţi linişte?
Anul trecut Băsescu declara: „Sistemul ticăloşit nu a reuşit să mă înfrângă. Trebuie să recunosc că nici eu nu am reuşit să îl înving, dar rămân consecvent”. Aşadar, era încă remiză. De după perdea, că nu oricine are acces direct lângă scena bătăliei, se vede că o luptă într-adevăr se duce. Nu se disting combatanţii clar, dar se zăresc umbre care se zvârcolesc, se aud icnete şi, din când în când, câte un jet de sânge trece de paravan, împroşcându-ne ecranele televizoarelor. Pariurile sunt deocamdată deschise, iar ştirea zilei este: „Mangusta încă refuză să fie ţap”.

În încheiere, ţinând cont de destinul care pare să se ofere la pachet cu funcţia, putem spune că, într-un anume sens, dorinţa de a deveni preşedinte în România e un pic masochistă şi aduce mult cu lupta pentru a ajunge rege, împărat sau voievod în epoca în care, statistic vorbind, mulţi dintre capii de ţări sfârşeau fără...cap.

Mă şi întrebam de ce, văzând ce s-a întâmplat cu predecesorii lor, pretendenţii la tronuri continuau să se bată ca să ajungă în fruntea statului. Probabil că toţi se gândeau ca ei vor fi „altfel”, că nu li se va întâmpla chiar lor, că ei vor fi noii Ludovic al XIV-lea, Franz Joseph sau regina Victoria, uitând că şi aceştia avuseseră de-a face cu diverse comploturi şi tentative de asasinat. După care mulţi sfârşeau decapitaţi, înjunghiaţi în spate sau otrăviţi. Aviz amatorilor!

Indicativ RO

2010-07-04T12:40:00.008+03:00

Încep de mâine o micro-serie cu şapte episoade, în care propun o perspectivă relaxată, pe alocuri serioasă, pe alocuri comică, asupra principalelor instituţii româneşti, după douăzeci de ani de încercări de democraţie.
Precizez de la început că aceste tablete sunt ca un fel de caricaturi: am selectat, cu o subiectivitate asumată, câteva trăsături pe care le-am considerat relevante sau doar surprinzătoare şi le-am scos şi mai mult în evidenţă. Niciuna dintre schiţe nu are pretenţia de descriere exhaustivă a unei realităţi foarte complexe sau de copie fidelă a acesteia. Dacă vreţi poze, mergeţi la fotograf!

Am denumit cele şapte tablete astfel:

1. Instituţia Preşedintelui Romaniei – destin entuziast de ţap ispăşitor

2. Guvernul – distribuitor falimentar de peşti

3. Parlamentul – extraterestrul obez, sănătos la celule şi bolnav la trup

4. Justiţia – „Daţi numai câte unul, să ajungă la toată lumea!”

5. Biserica – până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau lupta împotriva preţurilor de dumping

6. Armata şi Poliţia – creşterea prin micşorare

7. Presa – „Unleash hell!”

Aron Ralston vs. Ion Româneanu

2010-07-02T17:44:00.003+03:00

În contextul discuţiilor despre redresarea bugetului, am scris acum două luni un text despre Aron Ralston, în care explicam că pentru a supravieţui e nevoie, uneori, să facem alegeri dureroase. Revin, pentru ca mi-am dat seama ca am lăsat povestea lui Ralston oarecum neterminată, plus ca între timp m-am gândit să vă prezint şi varianta românească.

Aşadar, ce n-am spus în articolul trecut este că americanul Aron Ralston, rămas fără mână, continuă să facă alpinism, cu succes, şi în ziua de azi, în toamna acestui an intenţionând să escaladeze Everestul. A scris o carte, devenita best-seller, despre experienţa pe care a avut-o. În acest moment, este în post-producţie un film artistic bazat pe povestea sa, regizat de Danny Boyle, cel care a luat Oscarul în 2009, pentru Slumdog Millionaire. În plus, Aron Ralston ţine conferinţe în care explică faptul că prin decizia dificilă din 2003 nu şi-a pierdut mâna, ci şi-a câştigat înapoi viaţa, fiecare dintre discursurile sale aducându-i între 15.000 şi 40.000 dolari.
Aceasta este povestea lui Aron Ralston.

Să vă spun acum povestea lui Ion Româneanu, care s-a aventurat pe trasee montane periculoase, îndemnat de diverşi amici, precum Pesedeanu, Peneleanu, Pedeleanu şi alţii. Cum îi promitea unul un peisaj mai frumos, cum se lăsa ademenit, fără să se întrebe dacă e capabil să ajungă în acele locuri şi cu ce riscuri. Până la un punct, istoria lui seamănă cu a americanului: şi-a prins braţul într-o stâncă, fără posibilitate de eliberare.

Aici intervine modificarea.

Când s-a întâmplat accidentul, Româneanu nu era singur, ca Ralston, ci însoţit de unul Guvernoiu, rudă de sânge cu Pedeleanu. Dă Guvernoiu ăsta să-i elibereze braţul, nu poate. Mai încearcă, mai speră că se rezolvă lucrurile de la sine, trece timpul şi nimic. Vine momentul în care îşi dă seama că nu există altă soluţie decât să-i taie lui Româneanu mâna, fiindcă altfel acesta va muri. Îi e greu să-i dea vestea proastă omului, dar până la urmă o face.

Când să treacă la fapte, apar la poalele muntelui foşti companioni şi sfătuitori ai lui Româneanu, care încep să strige la Guvernoiu să nu-i taie mâna, că e crimă şi alta nu. Ion Româneanu, bucuros să se agaţe de orice speranţă, îi întreabă dacă au altă soluţie. Pesedeanu şi Peneleanu strigă că au, numai că tot ce îi spun bietului om este că poate să mai stea liniştit o vreme, fiindcă în timp va slăbi şi i se va subţia braţul, astfel încât va ieşi singur. Guvernoiu spune că omul nu mai rezistă atâta, dar aceştia îi prezintă lui Ion al nostru două soluţii “miraculoase”: să-şi radă părul de pe braţ şi să se spele bine pe mâini, căci prin eliminarea firelor de păr şi a unor celule epidermice se va mai reduce diametrul membrului superior. Româneanu nu ştie ce să mai creadă. O parte din el vrea să spere în minuni, deşi raţiunea îi spune că e nevoie de soluţii radicale ca să scape.

Mai stă Guvernoiu ce mai stă, dar vede că braţul captivului nu numai că nu are cum să se subţieze, ba chiar se umflă tot mai tare. Îi explică lui Româneanu că nu mai e timp şi dă să scoată briceagul, dar cei de la poale strigă tot mai tare, până îi aude un alt grup de cetăţeni, familia Preseanu. Nou-veniţii încep să răcneasca mai abitir ca ceilalţi doi că se comite o crimă şi de la urlete se adună tot mai mulţi oameni la poale, toţi strigând la Guvernoiu nu care cumva să pună mâna pe cuţit, până începe să se îndoiască şi el, în unele momente, dacă e bine ce vrea să facă.

Disperat, Româneanu îi întreabă pe cei de la poale dacă nu pot să-l ajute cumva, căţărându-se până la el. Pesedeanu zice că el, până la sărbătoarea de Sf. Alege, nu se poate sui sub nicio formă. Peneleanu mai că s-ar încumeta, dar are nevoie de Pesedeanu să-l aburce. Pesedeanu însă nu vrea, fiindcă, deşi ştie că nici Peneleanu nu poate să-l elibereze pe Româneanu altfel decât tăindu-i mâna, se teme nu care cumva să intervină vreun miracol, Peneleanu să reuşească şi să culeagă toţi laurii.

Vremea trece şi Guvernoiu îşi dă seama că nu trece în favoarea rănitului. Ca atare, pune mâna pe cuţit şi dă iar să taie, dar nu apucă, fiindcă imediat binevoitorii fac o plângere la nişte juzi, cărora le cer să interzică tăierea mâinii, pe motiv că ar fi nu numai inumană, ci şi ilegală. Cei nouă juzi stau, se gândesc, se ceartă între ei, fiindcă patru sunt de o părere şi cinci de alta, dar până la urmă vin cu o rezoluţie. În ea citează prea-frumoasele articole din Constituţie în care scrie că dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate şi că nimeni nu poate fi supus torturii sau unui tratament inuman ori degradant.

- Tăierea mâinii, zic juzii, înseamnă că s-ar încălca dreptul la integritate fizică şi ar fi şi o tortură pe care nu o putem admite.
- Bine-bine, strigă Guvernoiu din vârful stâncii, dar cum rămâne cu dreptul la viaţă??? Daca moare omul aici nu înseamnă că i se încalcă dreptul la viaţă?
- Da, dacă nu faci nimic ai putea fi acuzat că l-ai lăsat să moară, aşa că trebuie să te descurci altfel. În orice caz, e inuman şi degradant să rămână fără mână, deci aiasta nu se poate, spun juzii, siguri pe ei.
- Să-l las să moară atunci?, întreabă Guvernoiu uimit.
- Nu înţelegi nimic, zbiară cinci dintre juzi, unde-i lege nu-i tocmeală şi noi suntem cei care îţi explicăm ce vrea să spună legea. Întrucât în infinita noastră înţelepciune putem opera distincţii foarte fine, decidem că tăierea pe jumătate a mâinii nu aduce atingere integrităţii fizice, dacă nu se produce o separare a acesteia de corp, aşa că, dacă tot ţi-ai asumat răspunderea că-i tai mâna, trebuie să o tai, dar numai pe jumătate. Rămâne în opinia noastră personală o formă de tortură, dar asta o putem justifica oficial oarecum, având în vedere gravitatea situaţiei şi ca să ne demonstrăm totuşi bunele intenţii.
- Cum aşa, strigă Guvernoiu siderat, şi cu omul ce fac, veniţi voi să-l salvaţi?
- Aaa, asta nu e treaba noastră, că noi avem un statut special, nu trebuie să dăm soluţii, ci doar să spunem ce e permis şi ce nu. Tu taie-i mâna pe jumătate şi apoi descurcă-te, fraiere!

Taie Guvernoiu jumătate, dar degeaba, că tot nu poate elibera braţul lui Româneanu. Aşa că nu mai are de ales şi trebuie să-i smulgă braţul din umăr cu totul, fiindcă smulgerea cică se poate face fără acordul juzilor, necesar numai pentru tăiere.

Româneanu urlă ca din gură de şarpe, iar băgătorii de seamă de la poale au început alt cor de jeluiri, cum că smulgerea braţului e crimă cu sadism. Peneleanu spune că el a fost dintotdeauna împotriva smulgerii şi că asta e cea mai proastă soluţie. Dacă s-ar fi nimerit să fie el, Peneleanu, sus, ar fi mâncat o cutie de spanac şi într-o clipită ar fi mutat tot muntele din jurul mâinii omului, desigur. Pesedeanu, care la un moment dat cochetase cu ideea smulgerii, spunându-i familiei Preseanu că n-ar fi chiar aşa de grav, a uitat ce a zis şi susţine acum că trebuia să se continue cu metoda descuamării, până se subţia braţul. Iar dacă trebuia smuls ceva, să se smulgă orice, numai nu braţul, şi ar fi fost suficientă o smulgere mai uşoară şi tot aşa.

Câţiva doctori de prin Spitalul de Chirurgie Bancară au început să spună, timid, în casa familiei Preseanu, că prin smulgere a crescut riscul vital, s-a pierdut oricum şi jumătatea de mână a cărei tăiere a fost interzisă de juzi şi că poate ar fi fost mai bine să-l fi lăsat pe om să taie mâna din prima. Dar e, în orice caz, prea târziu.

Povestea americană reală a lui Aron Ralston are, în mare măsură, un final fericit. Cea românească are un final încă incert. Ion Româneanu încearcă să supravieţuiască. Prognosticul e sever, vor urma luni de chinuri şi situaţia se poate destabiliza în orice moment. Pacientul încă nu ştie dacă Guvernoiu i-a făcut un bine sau dacă se putea găsi altă soluţie. Se perindă tot felul de oameni pe la patul lui, unii de bună credinţă, dar şi tot felul de escroci, vraci şi paranormali, care-i spun ba una, ba alta. Nici nu mai ştie cine are dreptate. Iar când se va face bine, va trebui să se decidă dacă-l va acuza pe Guvernoiu pentru lunile de chinuri sau dacă-i va mulţumi pentru că i-a salvat viaţa.

Un lucru e aproape sigur: nu cred că Româneanu se va întreba vreodată care e partea lui de vină, în schimb se va mira de ce nu-i dă nimeni nicio leţcaie ca să-şi spună povestea şi de ce nu face nimeni un film despre el.

Multumesc, Ion Iliescu!

2010-06-13T20:44:00.009+03:00

13-15 iunie 1990... Trei zile care au inceput cu aproape sase luni inainte si au durat cativa ani dupa...

1990 a fost anul in care Romania s-a impartit in doua parti disproportionate. Si impartita a ramas, chiar daca unii au trecut, in timp, dintr-o parte in alta. Eu am fost in partea aceea mica-micuta, care parea nesemnificativa atunci, care era hulita de vajnicii "oameni de bine" si chiar in pericolul de a fi oricand pocnita cu poseta in cap de cate o gospodina cu un "inalt simt civic" . Dar nu-mi pare rau. Daca m-as intoarce in timp, tot in acea parte as alege sa fiu.

Pentru mine, 1990 inseamna detalii pe care mi le amintesc infricosator de limpede si astazi, dar si amintiri incetosate, amestecate, inecate in fumul gros al unui sentiment de revolta care m-a luat atunci pe nepregatite. Anul 1990 a insemnat pentru mine anul pierderii unei iluzii, in care traisem confortabil pana atunci, iluzia ca sistemul comunist din Romania se mentinuse doar cu ajutorul aparatului de represiune. Atunci am inteles, pentru prima data, ca manipularea e mai periculoasa decat tancurile. Ani de zile m-am simtit in propria tara ca intr-un roman de Kafka.

N-as renunta insa, pentru nimic in lume, la amintirile pe care le am din acei ani, fiindca atunci am inteles o lectie de care multi romani au fost privati, orbiti de inexplicabila (pentru mine) fascinatie fata de un personaj pernicios ca Ion Iliescu. Am inteles pe viu, nu din carti, diferenta dintre democratie si votul majoritatii. Am inteles ca alegerile se pot fura nu neaparat cu sacul, ci si cu televizorul. L-am descoperit pe Gustave Le Bon, cu a sa "Psihologia maselor", inainte de a-l citi. Am aflat ca si criminalii zambesc.

De aceea inca port cu mine, ca pe niste comori inestimabile, toata revolta, frustrarea si neputinta pe care le-am trait in anii '90. De aceea stiu ca, pentru a te salva, in anumite momente trebuie sa inoti contra curentului, de aceea stiu ca e mai important sa crezi in ceva decat sa fii aclamat de multimi, de aceea stiu ca liderii politici sunt trecatori si nu trebuie sa te bazezi niciodata decat pe tine insuti, de aceea stiu ca adevarul supara uneori, dar vindeca intotdeauna.

De aceea sunt ceea ce sunt. Multumesc, Ion Iliescu!

Ora H a inconsecventei noastre

2010-05-26T23:16:00.003+03:00

Sa vorbesti, sine ira et studio, despre psihologia poporului roman e un demers riscant, mai ales daca esti …roman. In primul rand, e greu sa te desprinzi de propriile conditionari. In al doilea rand, se vor gasi destui sa te banuiasca de faptul ca te crezi mai bun decat conationalii tai. In fine, vor aparea si demagogii de profesie, care te vor eticheta imediat drept tradator de tara si neam.

Cu toate acestea, au existat unii care s-au incumetat sa o faca, iar astazi mi-am amintit de acest subiect recitind cateva paragrafe din Constantin Radulescu-Motru. Sunt acolo unele lucruri care te fac sa meditezi.

"Omul de caracter la romani nu este acela care este consecvent cu sine insusi", spune Radulescu-Motru, "ci acel care n-a iesit din cuvantul grupului, adica acela care a urmat totdeauna clopotul turmei. De consecventa cu sine insusi a grupului cine se intreaba? Nu este vorba cum suna clopotul, ci daca suna: a sunat, ai fost prezinte si esti roman, atunci esti om de caracter".

Reflectand putin la inconsecventa romaneasca, individuala sau de grup, am realizat ca ea se vede uneori nu doar in lucrurile mari, importante, ci mai cu seama in micile gesturi pe care le facem si in felul in care vorbim. Ne-am acceptat inconsecventa si chiar am transformat-o uneori in virtute, fie numind-o "flexibilitate", fie ridicand-o la rangul de calitate suprema care ne-ar fi permis supravietuirea ca popor, traitor intr-o tarisoara aflata, printr-o fatalitate (cum altfel?) la rascrucea tuturor vanturilor aducatoare de dusmani.

Zilele trecute am gasit si eu un exemplu mic, dar atat de tipic pentru "consecventa" noastra. Stiti expresia "ziua Z, ora H"? E preluata, din cate am inteles, din limbajul militar (sigur va vine in minte debarcarea din Normandia), referindu-se la momentul in care se vor desfasura anumite operatiuni pentru care fie nu s-a stabilit inca data si ora, fie pastrarea secretului e esentiala. Auzisem si eu expresia si probabil o si folosisem de cateva ori. Dar, pentru prima data, m-am intrebat de ce s-a ajuns la aceasta forma. Vorbitorii de limba engleza spun "D-day", francezii – "Jour J", noi, traducand in limba romana, "ziua Z". Pana aici nimic anormal. Cand e vorba insa de ora, in engleza e "H-hour", in franceza – "heure H", la noi – "ora H". De ce nu "ziua Z, ora O"? Daca vrem sa pastram initialele consacrate in engleza, am putea cadea de acord, pana la urma, sa spunem "ziua D, ora H". Dar de ce jumatate cal, jumatate magar?

Numeroase constructii lingvistice reflecta asumarea inconsecventei, pe care o acceptam uneori cu resemnare, alteori cu duiosie. Suntem "cand cu rusii, cand cu nemtii", caci "numa’ bou-i consecvent". "Sa faci ce spune popa, nu ce face el", de unde se vede ca si preotii au ceva probleme, cand e vorba de consecventa. Vrem sa fim "si cu slanina-n pod, si cu buzele unse". "Banu-i ochiul dracului", dar, ca buni crestini ce suntem, "frate, frate, dar branza-i pe bani". Ba "nu ne vindem tara", ba lipsa de investitii straine e cauza tuturor relelor. Vrem capitalism, dar fara capitalisti. "Jos coruptia", dar "nu cunosti pe cineva care ar putea sa-mi rezolve problema? O sa fiu si eu atent, ca doar oameni suntem".

Si, uite-asa, constatam ca romanii sunt un popor care uraste manelele, dar manelistii sunt bogati de la atata lipsa de ascultatori, care infiereaza evaziunea fiscala, dar nu cere chitanta, care uraste hotii, dar cumpara cu buna-stiinta bunuri furate, care proslaveste munca, dar joaca Solitaire sau Farmville la serviciu.

Bine, in unele cazuri nu stiu daca e vorba chiar de inconsecventa sau, pur si simplu, de ipocrizie. Ca orice roman, sunt si eu inconsecventa in urmarirea unui subiect, asa ca mai bine ma opresc inainte de a ajunge sa vorbesc despre cu totul altceva. Inchei totusi, in scop curativ, ca la "Alcoolicii Anonimi": "Sunt romanca, e ora O si sunt inconsecventa".

Politica Aron Ralston sau despre supravietuirea prin sacrificiu

2010-05-07T21:50:00.001+03:00

Ieri am respirat usurata. Dupa atatea balbaieli si ezitari, trebuie sa recunosc faptul ca nu aveam incredere ca Guvernul va fi in stare sa faca alegerea corecta. Dar a facut-o, poate si impins de la spate de Presedintele Basescu.

Sigur ca nimeni, indiferent daca lucreaza la stat sau in domeniul privat, nu se poate bucura ca fondul de salarii pentru bugetari si cel de pensii vor scadea. Dar in viata e nevoie uneori sa facem alegeri dificile, chiar dureroase.

Intr-un anume sens, asta seamana cu povestea lui Aron Ralston, un american care a fost nevoit, ca sa supravietuiasca, sa-si elibereze bratul drept ramas captiv intr-o stanca, taindu-l cu un cutit bont. Ne putem doar imagina cat de greu poate fi sa-ti amputezi singur un brat, dar stim cu totii ca a facut alegerea corecta. Omul acela, singur, speriat, ranit, a alungat sperantele desarte ca lucrurile se vor rezolva in mod miraculos de la sine si a avut aceasta putere. Pana si lupii prinsi in capcana au aceasta putere. Noi de ce n-am avea-o?

A ezita in situatii-limita inseamna, uneori, sa te condamni la moarte. Daca Ralston nu ar fi fost capabil sa faca un sacrificiu, ar fi fost doar o alta victima, de care e plina lumea. Ne place-nu ne place, traim intr-o lume dura, in care, orice s-ar spune, nu cei slabi si saraci cu duhul vor mosteni pamantul.

Din punctul meu de vedere, o crestere a TVA ar fi insemnat o decizie catastrofala. Si asa TVA-ul este, in opinia mea, una dintre cele mai infame inventii exportate de Franta, ca sa ne iasa tuturor pe nas parfumurile, sampania si branzeturile. O crestere a cotei unice de impozitare ar fi fost cel putin ineficienta. O renuntare la cota unica si introducerea impozitarii progresive mi s-ar fi parut pur si simplu inacceptabila. Am reusit si noi sa facem un lucru bun in tara asta si acum vrem sa-l distrugem? Pe de alta parte, o reducere a fondurilor de salarii pentru bugetari este o situatie nefericita, nedorita, dar singura varianta de scapare, cel putin pentru moment.

Am fost revoltata de cate ori vedeam populismul desantat din presa, in care unii cereau simultan cresterea salariilor/pensiilor/ajutoarelor sociale si scaderea taxelor/impozitelor. E asa de greu de inteles ca nu poti sa scazi veniturile si in acelasi timp sa cresti cheltuielile? De unde diferenta? Nici in economie nu poate exista, din nefericire, perpetuum mobile, tot asa cum, oricat ar scrie tabloidele, nu poate exista un om care nu a mancat si nu a baut apa de 70 de ani.

Alegerea mea, intre cheltuieli bugetare mari si impozite mici, este clara: eu merg pe a doua varianta. Motivul este simplu: pentru a-mi asigura bunastarea, ma bazez mai mult pe responsabilitatea mea decat pe a oricui altcuiva, inclusiv a statului. Vad in Grecia nu doar fata hada a crizei economice si a iresponsabilitatii guvernamentale, ci si fata schimonosita a iresponsabilitatii populatiei, vizibila in hedonismul consumatorist al unui popor care vrea sa munceasca de doua ori mai putin ca fraierul de neamt, dar sa traiasca de doua ori mai bine.

Poate ca tot ceea ce spun pare cinic, dar imi voi permite luxul de a fi empatica atunci cand nu voi mai vedea, in Romania, oameni care imprumuta bani ca sa plece in vacanta sau ca sa-si schimbe televizorul cu unul cu diagonala mai mare si dupa aceea se plang ca au rate la banca, asistati sociali carora le sta apa in gat si beau numai cola, familii iresponsabile care fac o liota de copii si isi platesc alcoolul din alocatiile acestora, bugetari care dau spaga la medic pentru concedii medicale ca sa aiba timp sa-si renoveze apartamentul, cersetori care merg cu taxiul si mananca la restaurant, "nevazatori" cu pensie de handicap sever, dar si permis de conducere. Voi fi empatica atunci cand nu voi mai vedea tinere pensionare "pe caz de boala" la 40 de ani si care pocnesc de sanatate, tratandu-si spleenul intre doua telenovele printr-o mica barfa cu vecina, despre "ingamfata" de la etajul doi care, cand vine de la al doilea job rupta de oboseala, nu mai are chef de stat la palavre in fata blocului. Voi fi sigur mai empatica atunci cand nu voi mai vedea atatia beneficiari ai venitului minim garantat care vorbesc toata ziua la telefonul mobil. Imi pare rau, acum nu pot empatiza cu acesti oameni.

Desigur, fiecare are dreptul la propriile alegeri, dar nu pot si nu vreau sa empatizez cu cei care n-au timp si bani sa-si tocmeasca gardul sau bordeiul darapanat, dar au bani pentru doua antene satelit si timp sa urmareasca toate detaliile picante despre Bianca lui Bote. Stiu, sunt ridicola, oamenii au probleme serioase de viata, si eu le cer sa aiba grija sa-si trimita copiii curati la scoala!

Cu toate neplacerile prin care trecem, astazi guvernantii merita o bila alba. Au facut cel putin un gest de coerenta politica, intrucat, cand te declari de dreapta, e normal sa iei decizii de dreapta. Tot asa de normal este ca bugetarii (intre noi fie vorba, nepermis de multi) vor protesta. Pe langa cei afectati direct, care sunt, pana la urma, indreptatiti sa se planga, vom vedea si un cor de bocitoare profesioniste, care vor plange pe umarul bietilor bugetari, iar la sfarsitul lunii isi vor incasa stipendiile de mii de Euro si vor pleca sa faca putin shopping intr-un city break prin Europa, ca sa se relaxeze dupa atata exercitiu isteroid-lacrimogen.

Daca e ca de la asta sa i se traga PDL-ului esecul in viitoarea confruntare electorala, asa sa fie. Nu le plang eu politicienilor de mila. Dar mai bine sa pierzi alegerile, sustinand scaderea cheltuielilor bugetare, nu majorarea taxelor si impozitelor, decat sa mori in rusine si dezonoare, scancind, cu briceagul in buzunar, ca ti-ai agatat mana.

Primum non nocere!

2010-05-03T01:45:00.007+03:00

Cred ca orice persoana care a trecut printr-o scoala medicala a auzit de principiul non-vatamarii, "primum non nocere", care atrage atentia ca uneori e mai bine sa ne abtinem de la orice actiune in scop curativ decat sa riscam sa facem mai mult rau decat bine. Cu alte cuvinte, e important sa avem permanent in minte ideea ca uneori remediul poate cauza mai mult rau decat boala in sine.

Mi-am amintit de acest principiu in contextul discutiilor despre eventualitatea preluarii conducerii PDL Iasi de catre Ioan Nani. E adevarat ca schimbarea conducerii filialei judetene a PDL nu a avut loc joi, asa cum imprudent se grabisera unii sa afirme, dand drept sigura, fara niciun legitim semn de intrebare, aceasta varianta. Se pare ca acestia au uitat o alta expresie latina, care ne avertizeaza ca "scripta manent".

Chiar daca deocamdata zvonurile referitoare la Ioan Nani nu s-au confirmat, cred ca e util sa analizam putin “solutia Nani”, cu mentiunea ca lucrurile pot fi extrapolate si in cazul unor alte nume, care ar corespunde aceleiasi logici. Eu cred ca adoptarea unei astfel de variante ar constitui una dintre acele situatii in care tratamentul ar face mai mult rau decat boala si voi explica de ce.

PDL nu este acum in situatia in care sa incerce sa atraga noi sustinatori, ci in cea in care principalul sau obiectiv trebuie sa fie mentinerea vechilor simpatizanti si votanti. De aceea, orice pas tactic pe care-l face in aceasta perioada ar trebui sa fie circumscris acestei directii de conservare si satisfacere a fidelilor, cei care, pe fondul unei guvernari dificile, pot functiona ca vectori si “stafete de opinie” in avantajul partidului. Din acest punct de vedere, plasarea intr-o pozitie inalta in structura de partid a unui om ca Ioan Nani nu are cum sa ofere motive de satisfactie "nucleului dur" de sustinatori ai PDL. Nu ma indoiesc ca Dl Nani are si destui admiratori, dar putine dintre aceste sentimente de simpatie ar putea fi convertite in voturi concrete pentru PDL, sau, oricum, nu destule, cat sa compenseze dezamagirea unor actuali membri si sustinatori.

Unii dintre ieseni si poate si unii politicieni de la Bucuresti il considera, probabil, pe Dl Nani un manager bun, apreciat de angajati, cu destule conexiuni in sistem si cu resurse la dispozitie. Eu m-am cam saturat, totusi, de mitul extraordinarului manager de la stat si as vrea sa-i vad putin pe acesti "industriasi de succes" cum performeaza in mediul privat, construind ei insisi de la zero o afacere sau avand de dat socoteala unui patron adevarat, care a investit banutii lui proprii intr-o afacere, nu unui patron virtual cum e statul. Cand se mai intampla ca statul sa fie, din nefericire, si corupt, va dati seama cam ce patron intransigent reprezinta. In prezent, pentru cei care nu stiu, Antibiotice este o societate pe actiuni la care 53% din actiuni sunt detinute de Ministerul Sanatatii, 10% de SIF Oltenia si restul de alti actionari. Cu alte cuvinte, este o societate care a fost de stat si la care capitalul este si in prezent majoritar de stat.

In plus, daca e sa ne pronuntam referitor la performanta politica, cand a fost nevoie sa transforme eventualul sau capital de simpatie in voturi, Ioan Nani a pierdut in fata Mihaelei Popa. De altfel, chiar si admiratorii Dlui Nani trebuie sa recunoasca faptul ca prestatia sa in campania din 2008 a fost chiar slaba.

Mult mai important pentru analiza noastra, din perspectiva votantilor de dreapta, Dl Nani este si ramane un fost membru si candidat al PSD, caruia, daca Basescu n-ar fi castigat alegerile prezidentiale, facand astfel posibila guvernarea PDL, nici nu i-ar fi trecut prin gand sa se inscrie in acest partid.

Pentru tinerii activisti PDL din Iasi, Ioan Nani este fostul adversar impotriva caruia au luptat la alegerile parlamentare din 2008. Pentru votantii de dreapta mai maturi, Ioan Nani se incadreaza intr-o tipologie nu prea indragita. Pentru acestia, Dl Nani ramane tanarul muncitor din Tatarasi, cu origine sanatoasa, apreciat de PCR, care a facut ceva mai tarzior facultatea la seral si a ajuns economist intr-una din fabricile patriei. La inceputul anilor ’90, cand unii luau bataie de la mineri sau primeau "urarile" oamenilor de bine in timp ce stateau in fata la Universitate (inclusiv in Iasi), Dl Nani promova. Baiat destept!

Pe seama domnului Nani, ca pe seama tuturor oamenilor cu o pozitie importanta, circula tot felul de legende referitoare la felul in care si-a construit sustinerea de care se bucura. Pe de alta parte, unii spun ca totul s-ar datora doar competentei si amabilitatii sale. E posibil ca aceasta sa fie varianta adevarata, dar ideea pe care voiam sa o scot in evidenta este ca un om cu biografia sa, atat de tipica unui mare numar de demnitari si directori de intreprinderi de stat, apropiati mai cu seama de stanga spectrului politic, nu are cum sa fie pe placul adevaratului electorat de dreapta.

Presupusa sa adeziune la PDL (un episod pe care Dl. Nani ar trebui sa-l clarifice, de vreme ce Gheorghe Falca mi-a spus in emisiunea de vineri, 30.04, ca "are o adeziune la noi de mai mult timp", in timp ce in Evenimentul de joi, 29.04, aparea declaratia lui Ioan Nani, care spunea: „Presupun că mă voi înscrie în partid”) nu prea poate fi explicata printr-o subita dragoste ideologica, ci, mult mai simplu si mai uman, prin dorinta de a-si mentine functia de la Antibiotice.

Pana la urma, orice membru PDL (si, in final, tot membrii de partid vor vota structurile de conducere, orice le-ar spune presa sau niste lideri de la centru) s-ar putea gandi ca nici macar nu e nevoie sa i se ofere vreo functie de conducere lui Ioan Nani. Acesta e oricum captiv partidului aflat la guvernare, cata vreme este evident ca nu aspiratiile politice il motiveaza, ci dorinta de a ramane director la Antibiotice. Pentru dl Nani exista deja o motivatie pentru a sta aproape, de ce sa supraliciteze partidul recompensa fara sa fie nevoie?

Majoritatea electoratului PDL a inghitit deja destul de greu galusca acelei coalitii de guvernare cu PSD si a respirat usurata cand aceasta s-a incheiat. Importul de fosti membri PSD carora sa li se ofere pozitii inalte in partid poate deveni o picatura care sa reverse paharul, si asa plin de nemultumirile simpatizantilor referitoare la felul in care partidul gestioneaza criza si, nu in ultimul rand, comunicarea.

In plus, daca revenim la cazul concret Nani, ar ramane trei intrebari capitale:

1. Ce alegere va face Ioan Nani atunci cand PDL nu va mai fi la guvernare? Daca vine un alt partid la putere, ce credeti ca va alege Dl Nani intre Antibiotice si PDL? Cine va lupta pentru PDL daca partidul ajunge in opozitie (si, de vreme ce traim intr-o democratie, este sigur ca va ajunge la un moment dat in opozitie)?
2. Printre altele, actualului presedinte al PDL Iasi i se reproseaza si o oarecare ambiguitate in relatiile cu liderii locali ai celorlalte doua partide, PSD si PNL. Il vedeti pe Ioan Nani sa fie mai transant in relatia cu Fenechiu si Nichita?
3. Performanta electorala a liderilor e un criteriu important, dar n-ar fi putin ridicol sa schimbi un om care a pierdut alegerile cu alt om care a pierdut cand a candidat?

Cum sugeram si la inceput, de fapt nu domnul Ioan Nani este adevaratul subiect de discutie, el fiind mai degraba pretextul analizarii felului in care PDL, care are probleme nu doar la Iasi, incearca sa gaseasca solutii viabile. E adevarat ca ideea deschiderii partidului e una buna, inclusiv la nivelul imaginii. Dar aici nu discutam de orice fel de deschidere. A atrage personalitati din afara partidului e benefic, dar lucrurile trebuie judecate de la caz la caz si e necesara prudenta, mai cu seama cand vorbim de oameni care au fost si pana acum implicati in politica sau a caror motivatie e mult prea transparenta.

Asa cum am scris in Teo Trandafir si strategia “rock the boat”, experimentul Teo intrunea anumite conditii pentru a fi unul reusit. Dar in cazul respectiv s-au respectat doua principii: Teo Trandafir nu fusese legata de alte partide inainte, deci nu era o “migratoare” si nici nu avusese o cariera legata de guvernare, iar venirea ei in partid s-a facut pe o pozitie pe care a trebuit sa o cucereasca prin obtinerea votului popular. Ei nu i s-a oferit cadou o functie inalta in partid sau o numire in administratie, ci doar o calitate de candidat intr-un context dificil, impotriva unui alt deosebit manager la stat, Doamna Loto.

PDL ar trebui sa invete nu numai din succesele si esecurile sale, ci si din acelea ale adversarilor politici. De aceea, avalansa de plecari din PSD ar trebui sa fie un avertisment serios. Iar in ceea ce priveste PDL Iasi, recunoasterea problemelor interne e un pas necesar, dar ... primum non nocere, stimati pedelisti!

PSD scoate batul si morcovul?

2010-04-27T20:36:00.004+03:00

Prin politica carrot and stick PSD risca sa deschida usa mitei electorale, finantarilor ilegale si santajului politic

Probabil ca va este cunoscuta sintagma "carrot and stick" sau, pe romaneste, politica morcovului si a batului. Mai explicit, aceasta reprezinta o metoda de a induce cuiva un anumit comportament, folosind o combinatie de recompense si pedepse. Intai il ademenesti pe magar cu un morcovel. Daca nu merge asa, ii arzi vreo doua pe sale cu bastonul.

Cred ca marea "inovatie" a conducerii actuale a Partidului Social Democrat, care reiese din citirea presei de azi, ar fi tocmai pregatirea de morcovi si bete pentru a-si disciplina membrii.

Astazi au ajuns la mine doua stiri. Una a fost ca membrii PSD vor primi carduri pe baza carora vor beneficia de reduceri la teatre, filme, restaurante, magazine, evenimente organizate pe litoral s.a.m.d. Surse din PSD au declarat pentru Mediafax ca aceasta este inovatia în politica a lui Victor Ponta, care s-a gandit la realizarea unor parteneriate cu diversi agenti economici pentru oferirea de discount-uri membrilor PSD. Hmmm, inca sper sa fie o gluma generata de simpla inlocuire a carnetelor de partid cu cardurile...

Cea de-a doua stire a fost declaratia secretarului general al PSD, Liviu Dragnea, care a spus la Antena 3 ca social-democraţii elaboreaza in prezent o lista cu motivele plecarii fiecarui parlamentar din partid, respectiv "dosare, afaceri, bani", iar documentul va fi dat publicitatii în viitorul apropiat.

Unul dintre exemplele oferite in avanpremiera de Dl Dragnea a fost chiar cel al unei doamne parlamentar din Moldova, "care avea nevoie de nişte bani ca să îşi scoată casa de sub sechestru şi a primit 30.000 de euro". Cin' sa fie, cin' sa fie? Mai mult ca sigur Liviu Dragnea s-a referit la deputata Luminita Iordache, avand in vedere ca aparusera deja informatii in presa, inclusiv in cea nationala, ca familia Iordache ar avea o problema in acest sens. Si Victor Ponta, cand l-am intervievat vineri, a spus ca in cazul deputatei ar fi vorba strict de "probleme financiare".

Mesajul cumulat al celor doua stiri este, din punctul meu de vedere, acesta: daca veniti/stati alaturi de noi veti avea unele avantaje (chiar daca in varianta propusa e cam mic morcovul pentru membrii de rand), iar daca plecati, va treziti cu un mega-scandal in care spunem noi opiniei publice cat de ticalosi sunteti (ca si cum de acele dosare cei de la PSD au aflat abia acum). Chiar daca recompensa si pedeapsa se adreseaza unor "catari" diferiti, ei sunt totusi din aceeasi "turma", asa ca tot pare o metoda stick & carrot.

Ca sa revin putin la inovatia de marketing politic pe care ar fi propus-o Victor Ponta (in cazul in care stirea Mediafaxului e corecta), lucrurile ar fi cam dubioase. Amestecarea unor mici avantaje materiale (discount-urile mentionate pot fi cuantificate in bani) cu apartenenta la o formatiune politica nu este deloc in regula. E adevarat ca in domeniul comercial sunt permise astfel de promotii sau reduceri, dar de cand admitem public faptul ca se pot amesteca afacerile cu politica fara nicio problema? A devenit cumva calitatea de membru de partid o marfa si eu n-am aflat?

Se poate spune ca introducerea acestei practici nu ar fi chiar asa de periculoasa, tocmai pentru ca nu ar avea un mare impact. Intr-adevar, cred ca reducerile anuntate pentru membrii PSD s-ar dovedi o mare fasaiala. Probabil va fi ca in cazul acelor banci care spun ca, daca-ti faci card la ei, vei avea o reducere de 5% la cazarea intr-o mare retea hoteliera, in care camera costa de la 300 Euro in sus. Putini beneficiaza cu adevarat de avantajele oferite, fiindca nu sunt dispusi sa dea 285 Euro ca sa doarma o noapte intr-un hotel, doar ca sa beneficieze de o reducere de 15 Euro. In cazul de care vorbim, parca-i si vad pe batranii membri PSD din mediul rural cum rup usile la teatru sau cum se inghesuie la un concert hip-hop la mare, doar fiindca au o mica reducere la costul biletului.

Ramane insa problema de principiu, aceea de a cuantifica public in bani calitatea de membru. Daca azi ar face un partid de opozitie asa ceva, credeti ca un partid aflat la putere nu va avea resurse sa gaseasca si mai multi "parteneri economici" care sa ofere discount-uri membrilor de partid? Intr-o tara in care fidelitatea politica nu e cea mai raspandita calitate, riscam sa ajungem la situatia in care apartenenta la un partid devine o simpla alegere a ofertei care include cele mai multe si mai mari reduceri comerciale.

Ramane, de asemenea, pericolul deschiderii unei usi legale catre mita electorala si catre finantarile ilegale. Ce-ati spune daca in perioada de campanie anumite magazine vor oferi celor cu carduri politice reduceri substantiale la pretul alimentelor de baza? De bine de rau, activistii se mai feresc de ochii presei si ai autoritatilor cand impart sacosele cu zahar si ulei. Daca presupusa initiativa a PSD ar fi acceptata ca legitima de societate, acum o pot face la lumina zilei, sub ochii politiei, "vanzand" in unele magazine zahar si ulei posesorilor de carduri de partid, cu reduceri de 90%, sa zicem. Pe de alta parte, exista si posibilitatea unor agenti economici de a finanta ilegal activitatea partidelor, acceptand sa ofere, pe cheltuiala lor, astfel de reduceri.

Oricum am interpreta, aceasta initiativa mi se pare profund daunatoare pentru democratie. Inca ma gandesc, asa cum am spus mai sus, ca este doar o gluma sau o neintelegere. Dar nu exclud nici posibilitatea ca vreunui lider de partid sa-i vina astfel de idei crete. In acest caz, nu pot spune decat, parafrazandu-l pe Neil Armstrong, ca ar fi un pret mic pentru partid, dar un pret mare pentru omenire. Fiindca, dupa mine, ar fi cam mare pretul pe care intreaga societate risca sa-l plateasca, doar pentru ca PSD sa atraga si sa-si pastreze membrii cat timp e in opozitie. Optimista cum sunt, astept o dezmintire de la PSD.

P.S.: Cat despre declaratia lui Liviu Dragnea, as vrea sa-i fac o sugestie. Poate ca ar fi mai bine sa pregateasca deja dosarele pentru toti membrii PSD, ca gaseste el ce sa scrie acolo. Astfel, daca se intampla, Doamne fereste!, sa mai plece vreunul, nu ne mai tine pe toti cu sufletul la gura pana pune el pe hartie informatiile pe care le are deja.

Ce ascunde tacerea de la Citadin SA?

2010-04-23T00:33:00.003+03:00

Multe semne de intrebare, tacere din partea Citadin SA...
Puteti urmari aici editia din 22 aprilie 2010 a emisiunii "Iasul in direct", in care am incercat sa deslusesc, impreuna cu Sorin Ionescu (PDL) si Anghel Ficu (PNL), ce ascunde lipsa de transparenta a SC Citadin SA.

Case pentru tineri, model de bune practici

2010-04-14T11:44:00.003+03:00

Citeam luni un articol publicat in Ziarul de Iasi, "Pacaleala caselor din Moara de Vant". Pe scurt, informatia era ca in 7 ani, de cand exista Legea 15/2003, la Iasi nu s-a acordat nici un lot de casa pentru tineri. Intre timp, o cincime dintre cei care au depus dosare a depasit deja varsta ceruta de lege (35 de ani).

Dintre explicatiile date ziarului de Primarul Iasului am retinut ca: "Nu este foarte usor. Nu ne putem juca acolo. Trebuie sa vedem cum gasim fondurile necesare pentru realizarea lucrarilor". Pe cuvant ca il cred, probabil ca nu este foarte usor si intr-adevar Primaria trebuie sa gaseasca bani pentru a asigura infrastructura. Dar, asa greu cum este, in alte orase s-a facut. Nicaieri nu umblau cainii cu terenuri libere in coada, dar s-au cautat si s-au gasit, pana la urma, solutii. S-a inceput din timp, inainte de criza, si s-au asigurat finantarile necesare. Decat sa ne rezumam la critici si la intrebarea obsesiva "de ce la noi nu se face?", cred ca e mai instructiv sa va prezint, cu imagini, situatia din Suceava. Concluziile le trage fiecare.

Primaria Suceava a inceput in 2005 (la un an dupa alegeri!) acordarea de loturi de teren pentru tineri intr-o zona numita Dealul Manastirii, care a devenit noul "Cartier al Tineretii". Parcelele de pamant s-au repartizat, in stil american, prin tragere la sorti. Poate nu veti crede, dar in 2005 toti tinerii care indeplineau conditiile generale si care au facut dovada ca detin cei 5000 de Euro in cont au primit teren. Cu alte cuvinte, n-a fost nevoie de pile sau spagi, asa ca primii 134 de tineri au primit un frumos "cadou" cu ocazia Revelionului 2005-2006. Au urmat altii si altii care au depus dosare, astfel ca in prezent 270 de familii de tineri suceveni au casele in constructie in Cartierul Tineretii.

Iata cum arata ieri zona:

Inca se lucreaza intens in cartier, nu doar la case, ci si la finalizarea retelelor de utilitati. Probabil n-a fost, vorba Dlui Nichita, foarte usor, dar s-au trasat si pietruit drumurile (urmand sa se asfalteze dupa ce se termina toate lucrarile cu utilitatile), s-a finalizat alimentarea cu energie electrica, canalizarea inteleg ca se termina zilele acestea si mai sunt niste probleme doar in ceea ce priveste racordarea la gaz metan. Asa cum il stiu eu pe primarul sucevean Ion Lungu, sunt convinsa ca se va face luntre si punte sa gaseasca solutii si pentru asta. Oricum, important e ca utilitatile de baza (curent, apa, canal) sunt asigurate.

Credeti ca municipalitatea suceveana s-a multumit cu atat? Nu, anul trecut s-a identificat pamant intr-o alta zona a orasului, Dealul Tătăraşi, s-a facut un nou Plan Urbanistic Zonal si s-a trecut la parcelarea altor 8 hectare de teren disponibil. Inca niste sute de tineri vor avea o sansa.

Dar nici asta nu e tot. In 2009 au fost finalizate două blocuri de locuinţe ANL cu 40 de apartamente, pentru chiriaşii evacuaţi din casele naţionalizate, s-au terminat si recepţionat 80 de apartamente ANL in zona Metro si au fost aprobate şi licitate alte 80 de apartamente în etapa a doua, tot prin ANL.

Credeti ca sucevenii i-au ridicat vreo statuie primarului lor? Nu, si nici nu e cazul, pentru ca asta inseamna sa fii primar: sa rezolvi, cat de bine poti, problemele comunitatii. Ba mai mult, desi in 2008 l-au ales pentru un al doilea mandat cu peste 70% din voturi din primul tur, sa nu credeti ca n-are parte si de critici. Chiar pe problema loturilor pentru tineri sunt destui care se plang si ii reproseaza edilului sucevean ba ca parcelele acordate tinerilor sunt prea mici (deh, legea prevede doar 300 mp) si casele prea inghesuite, ba ca nu a rezolvat destul de repede cu utilitatile. Iesenii ce sa mai zica?

Cum spuneam, fiecare poate sa-si traga singur concluziile. Legea e aceeasi in toate orasele. Doar tinerii care ar vrea o casa sunt altii. Si autoritatile...

Greva foamei la PDL

2010-04-09T08:45:00.003+03:00

“Din respect pentru o informare corectă a cetăţenilor, de mâine, conducerea PDL a decis ca reprezentanţii săi să nu mai participe la emisiunile de dezbatere ale posturilor Antena 3 şi Realitatea TV până când aceste posturi nu vor reveni la o informare critică, dar corectă a opiniei publice”.

Citind o parte din comentariile care se fac pe marginea deciziei luate de Biroul Permanent National al PDL, se pot identifica usor doua curente de opinie. Unii spun ca nu se cade sa boicotezi presa in acest fel, chiar daca nu-ti place cum te prezinta, mai ales daca esti partid la guvernare. Dimpotriva, altii spun ca trebuia luata aceasta decizie mai devreme si ca e masochism curat sa mergi la unele televiziuni doar ca sa le livrezi material didactic pentru disectie.

Mi-e greu sa ma pronunt cat de corecta e pe fond hotararea PDL de a boicota Realitatea si Antena 3, desi as putea fi de acord ca nu e tocmai recomandabil sa mergi in vizita la "mogul" nici cand vrei sa te relaxezi. A patit-o el Geoana, ce pretentii sa ai cand te tragi din Traian, combatant activ in lupta internationala impotriva mogulilor?

Pot insa constata ca intrarea in silenzio stampa (e drept, selectiva) a unui intreg partid seamana, din punct de vedere simbolic, cu o intrare in greva foamei. Protestatarul risca si sufera in primul rand el, dar spera sa schimbe ceva sau macar sa traga un semnal de alarma. Pana la urma, si un partid are dreptul la formele sale de protest. Problema este, insa, ca, incercand sa imite comportamentul lui Basescu, PDL a intrat intr-o capcana. Nu s-au prea gandit oamenii cum pot iesi onorabil din povestea asta.

Cand a declarat ca nu mai calca in TVR cat timp e director Alexandru Sassu, Traian Basescu a facut o afirmatie puternica, dar a fost abil. La el nu era vorba de o greva a foamei, ci de o dieta cu scop curativ, pe termen limitat. Oricum nu mai avea de sustinut nicio confruntare electorala in urmatorii cinci ani si stia ca isi poate permite putin luxul de a mai absenta de pe sticla. Stia, de asemenea, ca mandatul directorului TVR expira in 2010 si era constient ca se poate baza pe o majoritate parlamentara care sa-l trimita pe Sassu sa rezolve impasu' in alta parte, sau, cu alte cuvinte, sa plimbe putin ursul. Asa ca, dupa schimbarea directorului TVR, Dl Basescu va putea intra venividivicios (nu sariti, am inventat cuvantul!) in studiourile televiziunii nationale, amintindu-le tuturor ca de ce le e frica, nu scapa.

Strategia buna a lui Basescu e, insa, cam schioapa in recenta varianta pedelista. Da, razboiul cu presa se poate castiga uneori, dar, ca in orice lupta, numai daca esti mai bun ca adversarul si daca ti-ai planificat pasii tactici. Eroarea fundamentala a PDL a fost ca a anuntat ca membrii acestui partid nu vor mai calca in studiourile posturilor de televiziune mentionate pana cand acestea nu vor reveni la "o informare corectă a opiniei publice". Cred ca e evident ca pedelistii nu pot sa boicoteze cele doua televiziuni ad infinitum si s-ar putea sa fie nevoiti sa se intoarca tiptil, cu coada intre picioare. E greu de crezut ca la un moment dat Emil Boc va reveni triumfator, spunand ca acum Realitatea si Antena 3 informeaza corect. Ce sa strige, "Am infrant, mogulul e corect, ura, draguta mea, mogulul e corect!"? Cam seamana cu o strategie lose-lose, nu? (Asta daca nu cumva exista vreo metoda auxiliara absconsa de a-i pune pe patronii celor doua televiziuni cu botul pe labe, lucru de care ma cam indoiesc, totusi.)

Incercand sa copieze stilul lui Basescu, cei de la PDL si-au prins labuta in capcana si acum trebuie s-o roada ca sa poata scapa. Daca l-ar fi intrebat pe Presedinte ce sa faca, probabil ca le-ar fi gasit el o mutare indrazneata pe tabla. Daca m-ar fi intrebat pe mine, i-as fi sfatuit sa anunte un termen pana la care aplica "sanctiunea", adica sa atraga atentia asupra a ceea ce ei considera o incalcare a deontologiei profesionale jurnalistice printr-o greva cu durata limitata, nu printr-o greva a foamei pana la sacrificiul suprem, fie al PDL, fie al mogulilor. Mergea si o greva japoneza. N-ar fi fost mai de impact sa vedem in studiourile de televiziune un adevarat desant de pedelisti cu banderole albe pe maini? O.K., puteau fi si violete...

Ion Iliescu in anii '70: "Moldovenii sunt betivi si trantori"

2010-04-03T08:16:00.004+03:00

Ion Serbina, fostul secretar al CJ Iasi, proaspat membru al PC, sustine ca l-a auzit cu urechile lui pe Ion Iliescu, pe vremea aceea prim-secretar PCR la Iasi, cand afirma public de la o tribuna ca "moldovenii sunt betivi si trantori" si ca acesta ar fi motivul pentru care Iasul, si Moldova in general, nu se vor putea niciodata dezvolta corespunzator.

Ion Serbina: "Domnul Iliescu, cand era prim-secretar la Iasi prin anii '74-'75, a avut la Iasi o iesire la o tribuna; eram de fata si chiar au iesit puternice vociferari in sala atunci, [...], n-as putea spune din ce loc au plecat vociferarile, oricum eu eram la balcon, si s-a exprimat ca Iasul nu va putea niciodata sa se dezvolte si in general Moldova, pentru ca moldovenii sunt betivi si trantori. Astea au fost expresiile dlui Iliescu spuse in 1975, in public, in aula Universitatii Agronomice Iasi, unde eu ma aflam de fata".

Rememorarea acestui episod in urma caruia Ion Iliescu ar fi fost aproape huiduit de sala, in plina "epoca de aur", s-a facut in timpul discutiei pe care am avut-o cu Ion Serbina si Florin Cantic la "Extemporalul la democratie" de ieri.

La aceasta prima participare la o emisiune, de la momentul anuntarii intrarii in politica, Dl Serbina s-a dovedit a fi, in general, extrem de pornit impotriva "sistemului", sententios si destul de incrancenat, cu toata abordarea relaxata a discutiei de catre mine si Florin Cantic. Pe de alta parte, Ion Serbina devenea mult mai prudent si chiar evaziv la unele subiecte mai delicate. M-a si prevenit la un moment dat in timpul emisiunii: "Nici prin gand sa nu va treaca ca v-as putea zice ceva acuma sau as fi atat de deschis, mai ales ca intru in politica, nu uitati treaba asta. Nu-s chiar atat de sincer cum par".

Daca doriti sa urmariti emisiunea in intregime, o puteti face pe site-ul Tele'M. Daca nu, gasiti mai jos alte cateva citate mai interesante din ceea ce a spus Ion Serbina:

despre pensionarea de la CJ: "Eram foarte agreat de Dl Simirad, cum am fost agreat de foarte multi oameni ai politicii iesene. [...] Au fost si anumite chestiuni care s-au intamplat; eu nu le-am facut si nici nu le voi face vreodata publice, pentru ca nu vad de ce as face-o. [...] Erau anumite sarituri din schema. [...] Chestiunea este ca acolo exista o echipa de oameni tineri, eu si la aceasta data ii apreciez ca incompetenti total si cred ca nu este normal ca oamenii care-si demonstreaza negru pe alb incompetenta sa aiba responsabilitatea unor acte".

Despre perioada cat a lucrat la Prefectura (1990-1991): "Lucrurile care s-au petrecut la Prefectura, in perioada cat am fost eu acolo, cert si indubitabil sunt de natura penala".

Despre sefii institutiilor in care a lucrat: "L-am apreciat cel mai mult pe Liviu Antonesei".

Despre pierderea de catre Iasi a unor oportunitati: "Cel mai mare dusman al Iasului, de dupa anul '90 incoace, a fost dl Hrebenciuc de la Bacau".

Despre refuzarea, in trecut, a unei oferte de a fi numit prefect in Vrancea: "Daca as fi fost, de pilda, prefect la Vrancea, ori intram in randul "lor", al acelor "ei" despre care vorbesc [...], sau eram mort. Sau eram pe undeva, prin alta parte; se aranja o mita, un trafic de influenta... [...] Asa s-a facut in toata Romania din '90.

Despre sistemul constituit din "ei": "Va spun eu, sistemul este perfect. Sistemul ejecteaza imediat valoarea si omul cinstit. Ascultati ce va spun eu, stiu sistemul. Il cunosc foarte bine".

Despre ceea ce ar trebui sa faca PC: "Sa nu ne mai lipim de nimeni, sa nu intram nici in Parlament, nici la guvernare si nici in Consiliu, daca asa vrea alegatorul, nu-i nici un fel de problema, [...] dar te duci o data cinstit, te duci pe o chestiune care sa te identifice. Pentru ca, altfel, degeaba ti-ai facut decalogul partidului, adica degeaba ai zis ca vrei sa faci ceva, pentru ca, nefacand treaba asta, intri in ceea ce se cheama minciuna aia universala care bantuie tara de douazeci de ani, de nu se mai termina.

Despre posibilitatea de a se inscrie in PSD: "Niciodata, absolut niciodata, si nici la o varsta, nici cand dau in mintea copiilor cum spune un mare om de stat (Constantin Simirad, n.n.) care demult a dat in mintea copiilor... [...] In aceeasi masura as putea spune ca dumnealui a dat in mintea copiilor din '90 si acolo a ramas, dar asta-i alta discutie. Oricine putea sa spuna asta, dar nu un om care totusi are o varsta si nu isi... deci, sa-l lasam pe Dl Simirad acolo, in conducerea lui si cu ctitoriile lui pentru Iasi si restul... Nu voi intra niciodata, retineti ce va spun, in PSD, niciodata in PDL si, am mari indoieli, dar asa-i viata, in PNL. Pentru ca aceste partide, mai ales PSD-ul si cu PDL-ul, sunt principalele responsabile pentru distrugerea la care s-a ajuns, a poporului roman".

Despre posibilitatea de a candida la presedintia CJ Iasi din partea PC: "Cred ca e prematur sa se discute asa ceva. [...] A te duce asa, ca inecatul, si a vorbi pe strada ... nu te voteaza lumea si-ti trebuie, totusi, o sustinere. Deci la ora asta PSD, PDL si PNL au ceea ce se cheama, categoric si indubitabil pentru orice om lucid si care vede, sansa de a castiga presedintia. Nu te duci la o batalie de nebun, asa..."

Intrebat daca PC e de stanga sau de dreapta: "In ceea ce am vazut in decalogul dumnealor (de remarcat folosirea persoanei a treia, n.n.), este un partid usor utopic, [...] iar utopia asta trebuie putintel reasezata si trecut la lucruri serioase.

In incheiere, e interesant si pronosticul lui Florin Cantic, referitor la viitoarea cariera a lui Ion Serbina in PC: "Eu zic ca, pana la sfarsitul anului, Dl Serbina se va certa cu Dl Salaru la Partidul Conservator si va parasi dezgustat aceasta echipa, urmand sa-si utilizeze, poate, anul viitor, intr-un alt partid si intr-o alta echipa politica, vizibilitatea pe care si-o creeaza acum".

Teo Trandafir si strategia "rock the boat"

2010-04-01T01:20:00.003+03:00

Intr-un colegiu in care PDL se gaseste in minoritate pe votul politic si are iarasi de luptat "singur impotriva tuturor", acest partid nu avea decat doua posibilitati: fie sa vina cu un candidat-politician atat de bun incat sa spulbere efectiv concurenta, fie sa incerce strategia "rock the boat", adica sa zgaltaie atat de tare barca, incat sa fie impredictibil cine va cadea in apa. Pentru aceasta a doua varianta, suprinzatoarea desemnare a lui Teo Trandafir e o alegere foarte buna.

__________________

De cand s-a anuntat ca Teo Trandafir va candida din partea PDL in colegiul 19 din Bucuresti, multi comentatori au sarit sa spuna ca e o decizie foarte proasta. Din punct de vedere strategic, mie mi se pare o idee care, desi nu e stralucita si nici novatoare, nu poate fi desfiintata, totusi, chiar asa de usor.

1. Da, e adevarat ca "importul" unui candidat cu notorietate poate ridica un semn de intrebare asupra resurselor umane ale PDL. Dar cam toate partidele romanesti au apelat, din cand in cand, la aceasta tactica si chiar nu e niciunul in pozitia de a arunca prima piatra (mai ales PC, daca va mai amintiti de Mihai Leu & Co).
Cei care deplang acest mod de a face politica provin mai cu seama din randurile specialistilor in stiinte politice sau ale analistilor, dar n-am remarcat nicio sanctiune consistenta pentru acest tip de strategie din partea masei alegatorilor. Pur si simplu, uneori merge, alteori nu.

2. Nu, nu sunt o admiratoare a Dnei Trandafir si nici macar nu i-am urmarit emisiunile. Cu toti invitatii discutabili pe care aflu ca i-a avut, nu i se poate, totusi, reprosa ca ar fi o vedeta de carton, care sa-si fi construit notorietatea pe baza scandalurilor amoroase, a silicoanelor sau a pictorialelor prin reviste pentru barbati. Desi intrata in ultima vreme intr-un con de umbra, Teo Trandafir isi pastreaza inca atuul, acela ca da senzatia unei persoane sufletiste, implicate si destul de credibile. Are o certa experienta in comunicarea cu oamenii (nu ma refer doar la emisiuni, ci si la acele caravane ProTV, care ar putea constitui un adevarat antrenament pentru campania electorala). E un inceput bun pentru un candidat, mai ales in confruntarea cu Liliana Minca, o doamna intrata in memoria colectiva ca "directoarea antipatica de la Loterie", cu salarii imense si ceva suspiciuni asupra institutiei.
Pana la urma, daca vrem sa facem o analiza corecta, trebuie sa ne punem in pielea alegatorilor, care nu au de optat intre Teo si Ion Iliescu, de exemplu. La modul cel mai cinstit, daca nu ati face parte din minoritatea (redusa ca pondere) a membrilor de partid sau a "nucleelor dure" de sustinere ale acestora, pe cine ati alege voi intre Teo Trandafir si Liliana Minca?

3. Comparatia cu cazul Prigoana jr. e nepotrivita. Honorius Prigoana era, ca personaj monden, de mana a doua. Bruma de notorietate pe care o avea se datora tatalui, iar in ceea ce priveste imaginea dadea publicului senzatia neplacuta ca e un imberb "neterminat", ajuns candidat prin nepotism. Oricat a incercat sa schimbe aceasta imagine, n-a reusit. In schimb, Teo Trandafir are ceva substanta, nu e o "fata de bani gata" din Dorobanti, notorietatea ei (desi in scadere) e construita si consolidata in timp. Unii alegatori ar putea s-o voteze si din curiozitate, sa vada cum s-ar comporta in noua postura.
In plus, daca analizam contracandidatii, constatam ca Radu Stroe, cu toate pacatele lui, era intr-adevar un politician, pe cand Liliana Minca, desi implicata in politica de ceva vreme, inca nu pare astfel (de altfel, multi din cei de la PC au aceasta problema, de a fi in politica fara sa para cu adevarat oameni politici).

4. PDL se bate in colegiul 19 cu PSD-PC si PNL, care au majoritatea si un primar de sector de la PC de partea lor. Strategic vorbind, ar fi existat oricum o incercare de demolare a candidatului PDL, "facut sandwich" intre toate celelalte partide. Chiar daca PDL venea cu un om politic de anvergura, nu s-ar fi putut evita acest scenariu, ba inca s-ar fi incercat starnirea antipatiei fata de politicieni, pe care o are, in general, populatia (fiindca, asa cum spuneam mai sus, Dna Minca nu da chiar aceasta impresie).
Unui politician consacrat de la PDL i s-ar fi pus in carca toate neimplinirile personale si ale guvernului, incercandu-se, in mod sigur, declansarea votului negativ. Asa, unghiul atacurilor e ceva mai inchis, probabil va fi criticat aproape exclusiv partidul si e posibil ca Teo sa fie prezentata ca o "victima". Aceasta strategie are insa riscul (pentru cei care o folosesc) de a declansa o reactie suplimentara de simpatie fata de Teo din partea alegatorilor.

5. Intr-un context in care exista cateva partide aliate impotriva PDL, acesta nu avea decat doua posibilitati: fie sa vina cu un candidat-politician atat de bun incat sa spulbere efectiv concurenta (dar tot existau riscurile descrise la punctul anterior), fie sa incerce o strategie careia i-as spune rock the boat, adica sa zgaltaie atat de tare barca, incat sa fie imprevizibil cine va cadea in apa. Pentru aceasta a doua varianta, suprinzatoarea desemnare a lui Teo Trandafir e o alegere foarte buna.
Cu doi candidati-politicieni, eventual mediocri, probabilitatea votului politic era mare si ar fi actionat in defavoarea PDL. Cu Teo Trandafir, e mai greu de anticipat reactia electoratului, ceea ce inseamna o sansa pentru democrat-liberali. Depinde acum cat de bine vor gestiona cele doua parti scurta campanie electorala.

Despre favoritii lui Basescu si de ce l-a sunat Videanu pe "Viorica"

2010-03-21T22:13:00.005+02:00

Cu ocazia sedintei de guvern de la Iasi am luat cateva interviuri unor ministri, care au fost difuzate de Tele'M joi si vineri. Daca discutiile cu ministrul Justitiei, Catalin Predoiu, si cu ministrul Educatiei, Daniel Petru Funeriu, au fost pe teme strict legate de actul de guvernare (puteti viziona cele doua interviuri aici), discutia cu ministrul Economiei, Adriean Videanu, a fost axata pe teme politice.

Dl. Videanu a fost un interlocutor agreabil si a spus cateva lucruri interesante, din care am aflat care este strategia PD-L in urmatoarea perioada, ce parere are despre organizatia judeteana Iasi a partidului si de ce i-a dat celebrul telefon lui Viorel Hrebenciuc in noaptea alegerilor.

Despre resursele umane ale PDL: "Astazi Partidul Democrat Liberal are cel mai tanar grup parlamentar din Uniunea Europeana. Am facut aceasta analiza, chiar a fost o analiza foarte interesanta."

Despre cratima din denumirea PD-L si sigla: "[Liniuta] este o problema de detaliu, nu este deloc semnificativa din punctul meu de vedere. Asupra semnului electoral, asupra siglei partidului, intr-adevar ramane sa ne pronuntam. Daca m-ati intreba pe mine, avand in vedere si experienta partidelor populare europene, eu as fi pentru o sigla simpla, PDL intr-un cadran care sa puna in valoare aceasta denumire, fara niciun fel de alt semn aditional. [...] Practic nu cred ca semnul electoral, fie ca vorbim de mar sau de trandafir este cel care atrage electoratul". (Intre timp, Colegiul Director al PD-L a decis eliminarea cratimei din denumire si pastrarea trandafirului).

Despre strategia PDL: "Partidul trebuie sa se gandeasca foarte bine la evolutia post-Traian Basescu. Presedintele este la capatul unui mandat politic impresionant, este foarte adevarat, dar termina. [...] Trebuie sa fim sinceri, si eu chiar acest lucru am sa-l fac in aceasta seara, inca nu avem un lider care sa poata sa-l urmeze pe Traian Basescu in interiorul partidului. Sigur, Emil Boc este un lider al partidului, si de-aia voiam sa fiu foarte sincer, [dar] nu este de anvergura dlui presedinte Traian Basescu. Daca as afirma altfel, realitatea m-ar infirma. De aceea discutia vreau sa fie una foarte deschisa si sincera si atunci strategia pe care o are partidul este aceea ca echipa sa fie cea care sa incerce sa compenseze lipsa omului politic Traian Basescu din interiorul Partidului Democrat Liberal. Si atunci am spus ca este foarte important sa deschidem partidul mai mult, in ideea de a crea premisa ca pe de o parte echipa, pe de alta parte, oameni noi care sa vina in partid si sa incerce sa-si puna in valoare valentele politice [sa compenseze aceasta lipsa]."

Despre organizarea partidului: "In cadrul comisiilor de specialitate [ale partidului] pot activa si simpatizanti [nu doar membrii partidului]. [...] Vom crea in interiorul partidului acea institutie prin care fiecare se poate manifesta, in calitate de militant, in calitate de simpatizant. Cu alte cuvinte, cei care vor sa "critice" politica au posibilitatea sa o faca in primul rand in interior, prin solutiile pe care le propun, si nu neaparat in strada".

Despre telefonul dat lui Viorel Hrebenciuc in noaptea alegerilor prezidentiale: "Sa va fac o destainuire, n-am facut-o niciodata si poate este interesanta. Sa stiti ca n-a fost nimic intamplator in acea povestire si va dau cuvantul meu de onoare ca n-am spus-o pe niciun post de televiziune central. N-a fost nimic intamplator. Noi stiam in urma numararii paralele ca lupta era foarte stransa. Stiam ca suntem castigatori. Practic centralizasem toate datele din tara, mai trebuiau sa mai vina 76 de sectii din strainatate, unde aveam clar mult peste Mircea Geoana, dar diferenta era foarte mica, erau douazeci si ceva de mii de voturi, ca ulterior au mai venit voturile si am ajuns la 70.000 diferenta. Ingrijorarea noastra a fost aceea ca pe traseu de la sectiile de vot ar putea sa existe posibilitatea imixtiunii in tabelele centralizatoare si aveam nevoie ca domnul Hrebenciuc sa-mi recunoasca infrangerea pe care dansii au avut-o si victoria noastra. Dar si domnul Hrebenciuc este un politician versat, n-a cazut in capcana pe care am incercat-o."

Despre candidatura sa pentru functia de prim-vicepresedinte: "Nu am luat o decizie in acest sens. Din punctul meu de vedere nu este numai o decizie personala, e o decizie de echipa. Va rog sa urmariti intregul rationament pe care l-am avut, si anume acela ca PDL construieste perioada post-Traian Basescu si din aceasta perspectiva, neexistand un lider puternic asa cum a fost Traian Basescu, totul este ideea de echipa. Incercam sa compensam si sa convingem populatia Romaniei ca avem o echipa care poate sa reprezinte cu succes interesele pe care romanii le vad si ca putem sa le rezolvam. De aceea, o candidatura nu este numai o decizie personala, este o decizie de echipa, iar acest lucru se va intampla la momentul potrivit".

Despre eventuala nemultumire a parlamentarilor PDL si a membrilor in legatura cu faptul ca cei din executiv nu comunica intotdeauna cum ar trebui cu partidul: "Vreti sa va spun la fel de sincer? Sa stiti ca au dreptate in principiu. Adevarul este intotdeauna undeva la mijloc. Si colegii parlamentari au dreptate. [...] Primul ministru ne-a cerut expres tuturor ministrilor sa acordam o mai mare atentie Parlamentului si sa incercam efectiv sa dam importanta Parlamentului si in speta parlamentarilor, cea pe care poporul le-a dat-o prin vot, si incercam sa facem acest lucru. Nu sunt un naiv sa cred ca lucrurile se rezolva peste noapte, dar este in preocuparea noastra contactul cu parlamentarii, pentru ca suntem convinsi ca, avand un contact cu parlamentarii, avem un contact cu cetatenii, pentru ca ei la randul lor transmit mesajele noastre".

Despre activitatea sa ca ministru: "Chiar daca n-am iesit foarte mult public, vreau sa va spun ca sunt mandru de faptul ca energia si gazele, care sunt in zona mea de responsabilitate, sunt cele care au stopat caderea economica in 2009. Am avut in anul 2009 o crestere economica de 7,1% pe sectorul energiei si gazelor. Paradoxal, in conditia in care consumul industrial si de energie si de gaze a scazut. Dar am reusit, am gasit acele solutii, inclusiv pe analize sectoriale, sa mentinem in viata o serie intreaga de unitati economice si zeci de mii de locuri de munca".

Despre zvonul ca nu ar fi printre favoritii lui Traian Basescu pentru functia de prim-vicepresedinte PDL: "Am sa va raspund foarte sincer: Traian Basescu n-are favoriti [...] Traian Basescu este omul care din punct de vedere politic actioneaza rece. Pentru dansul intotdeauna au contat oamenii care aduc voturi, oamenii care au in spate o anumita credibilitate si care aduc voturi. [...] Intotdeauna dansul a spus in interiorul partidului: cate maini strangi - atatea voturi iei, i-ai convins pe oameni - esti un om politic bun".

Despre zvonul ca ar vrea sa cumpere Realitatea TV: "Ha, ha, ha. [...] Va dau cuvantul meu de onoare, nici macar nu mi-a trecut prin cap asa ceva.

Caracterizarea organizatiei judetene Iasi a PDL printr-un singur cuvant: "Controversata".

Puteti viziona interviul integral aici (in partea a doua a emisiunii "Extemporal la democratie", dupa discutia cu dl. Dan Carlan).

Primul candidat anuntat la presedintia PD-L Iasi

2010-03-19T20:56:00.009+02:00

Dan Carlan a fost astazi invitat la Tele'M in prima jumatate a emisiunii "Extemporal la democratie", ocazie cu care a anuntat public faptul ca va candida la presedintia Organizatiei Judetene a PD-L Iasi.

La intrebarea mea directa, a replicat ca are acelasi raspuns ca si Emil Boc la o intrebare similara, si anume: "Sunt presedinte in functie si nu vad niciun motiv pentru care sa nu candidez". Actualul presedinte al PD-L Iasi a refuzat, insa, orice nominalizare a vreunuia dintre contracandidatii pe care i-ar putea avea.

Nu e o surpriza, fiindca toata lumea se astepta, probabil, la aceasta candidatura, mai ales acum, dupa ce premierul Boc a avut cuvinte de lauda la adresa sa.

Dan Carlan a mai precizat ca el ar prefera ca alegerile in PD-L sa se faca de jos in sus, ceea ce ar insemna ca la nivel local alegerile ar trebui finalizate pana in iunie-iulie (in varianta "de sus in jos" alegerile pentru structurile nationale ar avea loc pana in luna mai, iar cele de la nivel local pana in septembrie-octombrie).

La finalul interviului, Dan Carlan a spus un "nu categoric" teoriei ca ar avea o intelegere secreta cu presedintele PSD Iasi, Gheorghe Nichita.

Al treilea mandat

2010-03-03T01:07:00.004+02:00

Florin Ghetau a facut o analiza a posibililor candidati din partea PDL pentru Primaria Iasi, in 2012.
Multe dintre cele scrise de el in acel articol mi se par de bun-simt si as putea fi de acord cu ele. Ceea ce mi-a atras, insa, atentia in mod deosebit a fost fraza din final:

"Asta pentru că (dacă va mai candida la primărie) Nichita va fi mai greu de învins decât în 2008."

Mi-ar placea ca Florin sa detalieze un pic cele de mai sus, sa vedem ce factori a luat in considerare cand a ajuns la acea concluzie si care ar fi argumentele. Nu contest deocamdata concluzia in sine, fiindca recunosc faptul ca mie mi s-a parut inca un pic prea devreme ca sa ma gandesc in mod serios la subiectul asta si, ca atare, nu am facut o evaluare a sanselor actualului primar pentru a-si mentine functia (daca va dori acest lucru).

Insa tin sa atrag atentia ca, din cunostintele si experienta mea, mandatul al treilea este destul de greu de obtinut. E adevarat ca toate manualele de marketing politic vorbesc despre avantajele detinatorului unei functii (incumbent-ul, cum i se spune in literatura americana) in fata challenger-ului. Dar aceste avantaje sunt cel mai bine exploatate la incercarea de a obtine al doilea mandat. La al treilea, problema se nuanteaza.

Prin analogie cu marketingul de tip comercial, si in domeniul politic putem vorbi de un ciclu de viata al "produsului". Dupa perioada introducerii pe piata, urmeaza etapa de crestere, cea de maturitate, apoi intervine declinul.

Atunci cand un politician anunta prima data ca va candida pentru obtinerea unei anumite functii, putem spune ca el este in etapa de introducere pe piata. Chiar daca respectivul are deja o notorietate, fiind in politica de mult timp, este nevoie de o perioada pentru ca publicul sa il "vada" in noua postura si sa gaseasca eventualele avantaje pe care i le-ar aduce plasarea lui in acea pozitie. In aceasta faza eforturile de promovare sunt mari, iar rezultatele vin greu.

In etapa de crestere, "produsul", in cazul nostru candidatul, incepe sa devina "rentabil". Apar roadele eforturilor din etapa anterioara si din cea actuala. Merita in continuare sa facem publicitate puternica "produsului", pentru ca obtinem efecte de crestere.

In etapa de maturitate, cu eforturi mici de publicitate (doar pentru mentinere in atentia publicului), se obtin rezultate bune, pentru ca "produsul" are deja o piata, are consumatori fideli, are o notorietate mare, iar calitatile sale sunt bine cunoscute. Consumatorii (in cazul nostru alegatorii) care nu vor sa riste aleg, de obicei, un produs (candidat) aflat in etapa de maturitate.

In fine, in cele din urma survine declinul. Produsul are in continuare notorietate, dar intervine o uzura morala, consumatorii s-au plictisit si vor ceva nou. Degeaba investim in publicitate in aceasta faza, caci piata nu mai raspunde favorabil, decat daca reusim sa "reinventam" produsul, sa-l prezentam intr-o cu totul alta lumina.

Ei bine, un candidat aflat la prima incercare de a deveni primar, este, din punct de vedere al marketingului politic, in etapa de introducere sau in cea de crestere, iar primul mandat este destul de greu de obtinut. Daca reuseste, la urmatoarea candidatura el va fi, de regula, in perioada de maturitate sau inca in cea de crestere (daca a avut o prestatie foarte buna in timpul mandatului). Avantajul sau va fi, de obicei, maxim la aceasta a doua incercare, daca nu a avut cumva o prestatie dezastruoasa sau daca nu se confrunta cu un contracandidat exceptional si cu o campanie foarte buna.

Pentru al treilea mandat, "produsul" a ajuns, de obicei, in faza de declin. Detinatorul functiei poate avea in continuare avantaje de notorietate, avantajul unor resurse superioare, dar nu le mai poate exploata corespunzator. Chiar daca electoratul este relativ multumit de prestatia sa anterioara, acum este momentul in care e vulnerabil, pentru ca un contracandidat de calitate si cu o promovare buna il poate invinge, exploatand inteligent punctele slabe ale adversarului (notorietatea duce si la cunoasterea pe scara larga a defectelor) si dorinta de schimbare, de a incerca si ceva nou, a populatiei.

Sigur, am simplificat putin lucrurile in felul in care am prezentat lucrurile mai sus, pentru ca exista mult mai multe ramificatii si posibilitati de evolutie. Dar ideea e ca obtinerea celui de-al treilea mandat e mai dificila decat pare (evident, nu imposibila) pentru orice politician. Chiar atunci cand se obtine un al treilea mandat, acest lucru este mai anevoios decat la al doilea. E, probabil, unul dintre motivele unor infrangeri spectaculoase, cum a fost cea a lui Dumitru Sechelariu la Bacau.

Ca sa nu fiu prost inteleasa, teoria nu presupune ca un politician intra, de regula, in declinul carierei dupa detinerea a doua mandate succesive, insa arata necesitatea unui efort periodic de reinventare a imaginii acestuia. Cel mai simplu asta se face prin aspirarea la alte demnitati, luand astfel de la capat ciclul de viata. Alteori, reluarea ciclului se face prin trecerea la alt partid (trist, dar adevarat), prin mutarea fizica in alt areal sau prin modificarea sistemului ca atare, dandu-se electoratului senzatia ca totul e nou si se da la zero contorul (de exemplu, schimbarea sistemului electoral sau retrasarea circumscriptiilor electorale poate da aceasta falsa senzatie de reimprospatare a imaginii tuturor candidatilor).

Exista si "produse" cu o durata de viata mult mai mare decat a celorlalte, cu alte cuvinte putem gasi si exceptii, cu demnitari realesi pe acelasi post de atatea ori, de se plictisesc analistii sa le numere mandatele. Ce explicatii sunt si ce conditii ar trebui intrunite e o alta poveste. Credeti ca Gheorghe Nichita poate fi o astfel de exceptie?

ANTI-NEWS ALERT: Presedintele e in regula

2010-02-28T18:51:00.008+02:00

Zvonul care a circulat astazi, ca Presedintele Traian Basescu ar fi internat, nu se confirma. Sursele mele din PDL spun ca Presedintele e in regula, urmand sa plece marti si miercuri din tara, iar joi va participa la Cotroceni la niste evenimente legate de 1 si 8 Martie.

Jack Intepatorul si Gheorghe Comunicatorul

2010-02-24T18:39:00.002+02:00

In ultimele zile Gheorghe Nichita a devenit un fel de corespondent/comentator al Realitatii TV. Expunerea mediatica nationala a edilului iesean a crescut serios in ultima vreme, cu ocazia agitatiei din PSD, de la alegerile interne pana la plecarile spectaculoase din partid.

Insa apogeul a fost atins astazi, cand Primarul Iasului a fost cel care a anuntat primul, pe Realitatea, ca a fost retinut atacatorul de femei de pe strazile orasului. Dl. Nichita a dat publicitatii, inaintea reprezentantilor Politiei, numele suspectului, varsta acestuia, localitatea de domiciliu si informatia ca a iesit din inchisoare in 2009, dupa ce a ispasit o pedeapsa de 12 ani pentru viol. Asta da exclusivitate!

Gheorghe Nichita le-a luat, astfel, caimacul tuturor corespondentilor locali ai posturilor nationale de televiziune, care, pe criza asta, s-au trezit si cu o concurenta de unde nu se asteptau. Ca sa fim corecti, trebuie sa recunoastem ca si unii jurnalisti se comporta de parca ar dori sa fie politicieni. Bataie mare pe piata muncii, monser!

Numai Jack Intepatorul de Iasi are locul lui, pe care nu i-l poate lua nimeni, caci tepari sunt multi, intepatori in serie – unul singur.

Familia Ponta "i-a" avant in presa mondena

2010-02-23T19:48:00.002+02:00

Dau astazi, intamplator, de un site care se autointituleaza "Agentia de presa mondena". Mondena-mondena, dar totusi agentie de presa, adica inteleg ca e ceva serios, orisicat... Citesc pe acolo ca ar avea si oarece succes in domeniu:

Deja devin suspicioasa, vazand cum se incapataneaza sa scrie "Mass Media" cu majuscule si cum "mananca" litere in propria descriere (vezi "infuent"). Content Manager-ul e neatent, imi spun, iar General Manager-ul e, probabil, prea ocupat sa "managerieze" ditamai agentia.

In fine, cred ca sunt prea carcotasa, asa ca trec la articole, bucuroasa ca vad si unul legat, cat de cat, de politica.

Mai departe, chiar nu cred ca are rost sa mai comentez. Ma tot framanta insa intrebarea: oare titlul a fost scris de Content Manager-ul roman sau de bona filipineza a familiei Ponta?

Politicianul anului 2009 la Iasi - rezultate

2010-02-22T14:59:00.003+02:00

Cititorii blogului au decis: titlul de "Politicianul anului 2009" se imparte intre deputatul PDL Nicusor Paduraru si deputatul PNL Cristian Adomnitei, situati la egalitate. Medalia de argint merge la senatorul PDL Dumitru Oprea, cel care a condus clasamentul o buna perioada de timp, iar cea de bronz la presedintele Consiliului Judetean, Constantin Simirad, care a reusit sa se desprinda, la mustata, de cei trei lideri ieseni ai partidelor politice importante, situati, interesant, la egalitate.

Voturile primite de fiecare dintre cei nominalizati reflecta in primul rand numarul de simpatizanti activi pe Internet si care au si ajuns pe blogul meu, asa ca nu cred ca are rost sa comentez prea mult rezultatele, acesta nefiind, evident, un sondaj relevant sociologic pentru populatia din Iasi. Demn de mentionat mi se pare, insa, ca in timpul cat s-a putut vota au fost pe blog mult mai multi vizitatori unici din Iasi decat votanti in cadrul sondajului, deci nu toata lumea a vrut sa voteze. Sa fie acesta un semn ca unii dintre ieseni au considerat ca niciunul dintre nominalizati nu merita efortul de a da un click?

Ma enerveaza (I)

2010-02-10T22:34:00.004+02:00

M-am gandit sa inaugurez o rubrica noua, in care sa scriu, din cand in cand, despre lucrurile si persoanele care ma enerveaza (sau, oricum, imi fac o impresie proasta). Nu am facut o ierarhie a gradului de iritare pe care mi-l produc si nu incerc sa le scriu intr-o ordine a importantei. Pur si simplu le voi mentiona pe masura ce imi vin in minte. Incep astazi cu primele cinci.

Asadar, ma enerveaza:

1. proprietarii de masini care isi agata o multime de obiecte de oglinda, fie pe post de decoratii, fie pentru protectie divina (cruciulite sau iconite). Am vazut o data in Bucuresti unul care avea cel putin 20 de cruci, nu doar pe oglinda, ci si aplicate cu ventuze pe parbriz. Nu mi-a dat senzatia unui crestin evlavios, ci doar a unui adorator penibil al zeului Kitsch.

2. soferii care merg iarna cu anvelope de vara, uneori si foarte uzate. In principiu, nu m-ar interesa prea mult ce fac cu masina si cu viata lor, dar rezultatul neplacut e ca derapeaza si blocheaza circulatia pentru toti ceilalti, ca sa nu mai vorbim de situatia, cu adevarat grava, in care provoaca accidente.

3. persoanele care sunt excesiv de familiare cu ospatarii sau alte categorii de personal din domeniul serviciilor, crezand ca asa arata ce VIP-uri sunt ele. Ar trebui sa le spuna cineva ca, daca lasa un bacsis, asta nu inseamna ca pot sa racneasca "Mariana, vino imediat aici!!!!!" dintr-un capat al barului in altul, nici ca pot sa faca glume proaste, cu aluzii sexuale, la adresa aceleeasi biete chelnerite. In cele mai multe cazuri, poti sa-ti dai seama ce fel de om e cineva dupa felul in care trateaza chelnerii, femeile de serviciu si asa mai departe.

4. oamenii al caror comportament fata de ceilalti este in mod vadit si excesiv influentat de un anumit interes. Cred ca ati vazut cu totii persoane care sunt foarte obraznice in general, dar extrem de umile sau lingusitoare fata de cei care sunt in masura sa le rezolve o anumita problema. Stiti genul: cei care mai ca se fac pres in fata doctorului sau profesorului care trebuie sa dea o nota odraslei, dar care sunt in stare, cand nu mai au nevoie, sa le dea acelorasi doi un branci la urcarea in tramvai; "caratorii de geanta a sefului", care urla si ii jignesc pe propriii subalterni; cei care vin plini de lingusiri si umilinta sa-ti ceara un imprumut, dar te injura cand le ceri banii inapoi. E adevarat ca se spune ca "interesul poarta fesul", dar putina decenta si constanta in comportament n-ar strica.

5. preotii care nu-ti dau niciodata chitanta pentru bani si nici macar nu schiteaza vreun gest ca ar fi dispusi sa faca acest lucru, chiar atunci cand sumele sunt marisoare, de peste un milion de lei vechi. De fapt, daca ma gandesc mai bine, nu tin minte sa fi auzit de vreun caz in care uneia dintre cunostintele mele sa i se fi propus in mod spontan de catre un preot sa-i elibereze chitanta. Am platit si eu, in decursul anilor, diverse servicii religioase si cred ca e inutil sa va spun ca n-am vazut in viata mea vreo chitanta. Dar sunt optimista, trebuie ca exista si astfel de situatii. Poate voi aveti exemple, as fi incantata sa le mi le spuneti si mie.

(Va urma)

Sondaj de opinie: Politicianul anului 2009

2010-02-07T01:58:00.008+02:00

As vrea sa decernam impreuna, cu ajutorul voturilor voastre, titlul de "Politicianul iesean al anului 2009". De aceea, am pus astazi pe blog un sondaj de opinie pe aceasta tema si va invit sa votati, pana pe data de 21 februarie.

Ca sa nu se supere nimeni, am ales sa fac nominalizarile dupa urmatoarele criterii:
- calitatea de presedinte al filialei judetene a unui partid parlamentar (PDL, PSD, PNL, PC)
- calitatea de parlamentar ales in judetul Iasi (17)
- calitatea de europarlamentar (cu domiciliul stabil in Iasi - 1)
- detinerea functiei de primar al municipiului Iasi sau presedinte al Consiliului Judetean.

Intrucat unii indeplineau simultan doua criterii, in final a rezultat o lista de 22 de persoane, pe care am prezentat-o in ordinea alfabetica a numelor.

Sigur ca exista numerosi alti ieseni implicati in politica, dintre care unii poate chiar au avut o activitate intensa si laudabila, doar ca detin alte functii (vicepresedinti, viceprimari, consilieri locali/judeteni, secretari de stat etc.). Din motive practice, n-am putut, totusi, sa lungesc atat de mult lista optiunilor de vot.

Mi-as dori ca voturile pe care le dati sa reflecte, in cat mai mare masura, eforturile facute de cei nominalizati pentru comunitate, indeplinirea promisiunilor electorale si stradania de a comunica eficient si onest cu iesenii in anul 2009.

Dumitru Oprea: "Niciun politician nu traieste cat cioara"

2010-02-06T07:17:00.004+02:00

Senatorul PD-L Dumitru Oprea a fost invitatul editiei de ieri a "Extemporalului la democratie".

Confirmase participarea, pentru a doua parte a emisiunii, si liberalul Valerian Salavastru. Dupa ce intrasem deja in direct, acesta a sunat si a anuntat ca nu mai poate veni, din cauza ca asa s-a decis la partid, intr-o sedinta. Cel care se autocaracteriza candva "Pus pe treaba, greu de oprit" pare, totusi, destul de usor de oprit, cel putin in ceea ce priveste aparitiile publice. Oare i-or fi interzis sa mai scrie si pe blog?

Puteti citi, in continuare, cateva dintre declaratiile lui Dumitru Oprea.

- despre eventuala schimbare a numelui si insemnului electoral al PD-L:

M-am gandit ca un insemn electoral pentru PD-L ar putea fi cartea deschisa sau Biblia (o carte deschisa) si un copac.
Am o convingere ca numele partidului nu trebuie, fara o motivare foarte serioasa, schimbat, iar insemnul partidului poate sa fie un subiect de discutie, pentru ca, afiliat cu numele neschimbat, n-ar fi ceva greu de transmis.
Renuntarea la L-ul din PD-L este o bucurie mare intr-o anumita zona.

- despre alegerile anterioare la care a candidat:

La alegerile parlamentare eu n-am folosit grafica lui Obama, ci pe cea a lui McCain.
Daca eu as avea putere, si o spun si public pentru prima data, eu tot am sa incerc sa "dezgrop mortii" primului tur [de la alegerile pentru Primarie]. Am convingerea ca am castigat la un scor mare si s-au intamplat lucruri necurate.
Eu in viata nu ma duc la lupte in care sa pierd si nici atunci [la Primarie] nu m-am dus sa pierd.

- despre candidatura pentru functia de presedinte al PDL Iasi:

Credeti ca ar fi jenant pentru Iasi daca eu as fi Presedinte? [...] Daca ma uit un pic in curtea actualului PD-L, eu nu cred ca, de cand am venit, s-a intamplat ceva rau in preajma mea.
Nu as fi dispus sa renunt la candidatura pentru a sustine pe altcineva din aceeasi tabara cu mine, [...] fiindca nu as putea impune o strategie a mea si sa realizez niste obiective in care eu cred.
Eu stiu sa lucrez intr-o echipa, acum nu sunt liderul PDL Iasi si nu ma observati ca il acuz pe Dan Cîrlan sau il ridic in slavi pe un prieten al meu. Eu vorbesc despre o strategie politica sau o strategie comportamentala pentru asa ceva. Dati-mi orice sa fac si eu sa-mi aleg oamenii si va conving ca pot sa fac minuni. Eu sunt o fire foarte darza.
[In ceea ce priveste sansele de a ajunge Presedinte la PDL Iasi], eu si daca am avut 1% sanse am castigat.

- despre partide si politicieni

Partidele creeaza stari de disconfort oamenilor. Cand spui ca esti intr-un partid, in ziua de astazi, nu e o placere.
[Cand nu eram inca in politica] intai m-a sunat Solcanu si mi-a zis "Aveti un post de senator sau deputat la PSD", pentru alegerile ce urmau. [...] Apoi m-a sunat Adi Mogos si mi-a zis la fel: "Domnule Profesor, va ofer un post de deputat!". Acelasi raspuns [negativ] si n-am percutat. Ei, s-au dus la centru, profesorul Stoica... Am acceptat pana la urma sa fiu liderul PNL Iasi. [...] Dupa care s-a intamplat ceea ce stiti, PNL-ul a ajuns de la 6,5 la 36,5 %, Relu Fenechiu - mare si tare [...] si Relu, vazandu-se asa mare, a inceput sa ma ameninte...
Degeaba Fenechiu tot face trimitere, "ce politician e Oprea?"... Nu-nu, nu-s politician, dom'le! Eu sunt un om credibil. Si oamenii, daca m-au urmat, m-au urmat pentru ca niciodata n-am inselat, niciodata n-am furat, niciodata n-am mintit si mi-am vazut de obiective.
[Ca exemplu de oameni de caracter din celelalte partide] la PSD ar fi profesorul Munteanu. Eu am un respect cu totul deosebit despre omul asta. Mi-a luminat mintea, eu am fost in banca si el mi-a fost dascal. De la PNL [Iasi] toti imi sunt dragi, sunt oamenii care au crescut cu mine. Camelia a venit in PNL datorita faptului ca eram impreuna, gandeam la fel, eram in Rotary 2000, eu eram Rector, ea era un dascal indragit, un om cu caracter... Cum pot eu sa vorbesc ceva aiurea despre o persoana pentru care am tot respectul? Radu Botez este un om cu o gandire de asta, destul de asezata, un om care are si experienta Occidentului...

- despre PNL Iasi

Eu sunt indignat de o astfel de decizie (de a nu-i permite lui Valerian Salavastru sa vina la emisiune) si nu este decat o confirmare ca PNL-ul a luat-o rau din 2005.
In PNL se intampla lucruri ciudate din 2005.
Pe Relu l-am facut mare.
In PNL [Iasi] nu se voteaza, se manipuleaza. Sa dea Dumnezeu sa se schimbe la minte. [...] Daca ei isi fura caciula, gresesc. Daca lasa competitia deschisa, castiga.
PNL Iasi trebuie sa iasa din cardasii de alta natura. [...] Nu se vede din avion cum Relu cu Gigi Nichita sunt, cum zic oltenii, de-a gatul? Imbratisati, asa, o dragoste de asta...
[In legatura cu postul de la CET castigat de Mugur Cozmanciuc] categoric a fost o intelegere si e rusinos.

- despre o posibila coalitie dintre PDL si PNL

Eu sunt convins ca asta se va intampla, pentru ca niciun politician nu traieste cat cioara, 500 de ani, deci nici Relu Fenechiu n-o sa reuseasca sa domine partidul asta cat crede el.
In momentul in care ei (liberalii) ar fi luminati [pentru a veni alaturi de PDL] de violetul ala de care vorbeati, iar eu nu cred in asa ceva rapid, ar fi normalitatea. Iar eu nu urasc normalitatea.

- despre numele viitorului Presedinte al Romaniei, dupa Traian Basescu

Eu il am, dar nu-mi permit sa spun, e un lucru deosebit de dur... Va inchipuiti ca nu-si permite nimeni sa faca o declaratie clara, dar in mintea mea il am si sunt sigur ca va fi Presedinte. [...] Toata lumea il stie. (Nota: Dupa emisiune, Dumitru Oprea mi-a dat un indiciu surprinzator despre aceasta persoana, dar ma simt obligata sa respect confidentialitatea declaratiilor off the record, asa ca, din pacate, nu pot sa vi-l impartasesc.)

Puteti urmari emisiunea integrala aici.

Doi ieseni in Comisia de Statut a PD-L!

2010-02-01T16:40:00.004+02:00

Dupa ce Nicusor Paduraru a reusit sa obtina voturile necesare pentru a face parte din Comisia de Statut a PD-L, un alt iesean a reusit astazi sa intre in aceasta comisie.

Acum aproximativ jumatate de ora au votat si senatorii, care trebuiau sa mai aleaga un membru. A fost nevoie de un al doilea tur, dar in final, cu 21 de voturi, Dumitru Oprea l-a devansat pe Florin Mircea Andrei si si-a adjudecat pozitia.

Nicusor l-a batut pe Sever

2010-02-01T09:17:00.008+02:00

In cadrul sedintei PD-L, de la hotelul Miorita din Poiana Brasov, s-a facut si nominalizarea membrilor Comisiei de Statut, un moment care nu a fost scutit de tensiuni. Insa o informatie interesanta legata de aceasta comisie este faptul ca Sever Voinescu a candidat din partea deputatilor PD-L pentru a fi membru, dar nu a obtinut suficiente voturi.

Va face, in schimb, parte din aceasta comisie deputatul de Iasi, Nicusor Paduraru, alaturi de Emil Boc, Vasile Blaga, Radu Berceanu, Gheorghe Flutur,Valeriu Stoica, Roberta Anastase, Sorin Funzaverde, Anca Boagiu, Traian Igas, Sulfina Barbu, Marian Jean Marinescu, Marian Avram, Gheorghe Falca, Florin Popescu si Cristian Preda.

Pentru cei care se intreaba de ce scriu despre o anosta comisie de statut, trebuie sa spun ca a face parte din aceasta comisie are o miza mai importanta decat pare la prima vedere.

Nu voi intra acum in amanunte, dar chiar cred ca e un pas important pentru deputatul Paduraru. Glumind putin, as putea spune, parafrazandu-l pe Neil Armstrong, ca avem de-a face cu un pas mic pentru PD-L, dar un salt urias pentru Nicusor Paduraru.